Blog de jurnalist cultural

Un jurnalist e de regulă tipul acela băgăreţ, uşor de confundat cu un operator de motostivuitoare, care duhneşte a tutun şi care îşi face loc cu coatele prin mulţime, acolo unde se întâmplă ceva important (de obicei, o acţiune politică). Aspectul exterior, asociat cu o geantă mare şi cu o pereche de blugi, nu denotă nicidecum lipsa de inteligenţă, ci doar adaptarea acesteia la o meserie dură, „cu mâinile murdare”. Un jurnalist adevărat investighează, pune întrebări incomode, îşi foloseşte contactele şi talentul şi e de neoprit până când dă de capătul poveştii.

Şi, da, un jurnalist adevărat vorbeşte cam aşa: sună la PIL şi întreabă de CCOD, apoi dă de PGD şi nu te lăsa până când nu obţii GLD şi RLM. Şi scrie şi 500 cu raportul COR despre NOR. Am întrebat odată un coleg, pe când eram novice în redacţia unui ziar, unde găsesc un Internet cafe pe lângă Sala Palatului. Mergi până la CCA, mi-a zis el, şi găseşti unul pe acolo. După ce m-am învrâtit vreo jumătate de ora aiurea pe Luterană, mi-am dat seama că CCA se află în direcţia opusă, deoarece înseamnă Casa Centrală a Armatei.

După aceste standarde, un jurnalist cultural nici nu e propriu-zis un jurnalist. Ar suna cam aiurea să vorbim între noi aşa: după ce citeşti OR de HR-P ai grijă să nu ratezi CVPL şi apoi ia şi ŞMASC de CN. Aşa că spunem Omul Recent, Horia-Roman Patapievici, Şase maladii ale spiritului contemporan, Constantin Noica etc. Jurnaliştii culturali împart, de multe ori, la ziare pagina de cultură cu programul TV şi nu ajung niciodată în topul jurnaliştilor playboy (precum domnii Ion Cristoiu şi Horia Alexandrescu, de pildă).

Totuşi, jurnalistul cultural aleargă de dimineaţa până seara cu pocalul menit să astâmpere setea culturală a cititorilor. JC face o grămadă de activităţi de rutină, specifice meseriei: realizează anchete, coordonează dezbateri, urmăreşte scriitorii la lansări şi conferinţe, transcrie şi înregistrează interviuri. Are, ca orice ziarist, şi un rol de investigaţie, stă cu ochii pe Ministerul Culturii şi ia urma banilor adunaţi de la contribuabili. Apoi, jurnalistul cultural îşi pune mintea la contribuţie şi îşi foloseşte cultura generală mai mult decât orice alt coleg de breaslă. Citeşte cărţi, merge la film şi la teatru, la expoziţii şi la concerte şi scrie apoi despre toate aceste lucruri. Jurnalistul împachetează, aşadar, într-o formă accesibilă cultura şi comentează de pe poziţii critice actul cultural.

Credeţi că e o treabă uşoară? Credeţi că aşa ceva ar trebui lăsat pe mâna amatorilor? Aruncaţi o privire peste pagina de cultură a unui ziar românesc (dacă o veţi găsi, puţine ziare mai au aşa ceva) şi citiţi apoi un articol din „TLS” (acesta, de pildă). Veţ vedea diferenţa dintre hei-rupisme şi amatorisme şi un subiect cultural urmărit în profunzime, într-un articol impecabil scris. Pentru cei care îmi vor reporşa că vin cu exemple elitiste, TLS e, în fond, un supliment al unui cotidian englezesc.

Nu în ultimul rând, jurnalistul cultural, spre deosebire de universitarii închişi în turnul de fildeş al cercetării academice, trăieşte în societate şi reacţionează la problemele acesteia. E dator, mai mult decât oricine altcineva, să ia atitudine şi să se indigneze. Nu doar faţă de kitsch-ul unei opere de artă, ci faţă de kitsch-ul general, care ne înconjoară, şi faţă de orice forme de degradare ale civilităţii. Dacă te enervează doar cărţile proaste şi nu te pun pe jar mârlănia şi prostia agresivă a semenilor înseamnă că undeva s-a produs un declic, firul s-a tăiat. Mai ales când multe dintre cărţile pe care le citeşti, bune sau mai rele, tot despre prostie şi mârlănie sunt, în cele mai variate forme de manifestare ale acestora.