Blog de jurnalist cultural

Vernor Vinge, „Foc în adânc”, traducere de Mihai-Dan Pavelescu, Editura Nemira, 2008

„Foc în adânc” este un space opera antrenant, despre o Putere străveche, reînviată de undeva din Transcendent, ce vrea să cucerească Galaxia, şi despre un micuţ echipaj de aventurieri în căutarea a nu-ştiu-ce care ar reuşi să-i pună frâu Puterii. Drumul echipajului trece prin lumea unor indivizi-haită, conduşi de nişte tirani parşivi, cu viclenia şi apucăturile tipice unui ev mediu întunecat. Romanul are toate ingredientele unui space opera reuşit: aventuri şi bătălii stelare, o poveste de dragoste, comploturi, extratereştri excentrici şi baruri spaţiale pe care astfel de extratereştri le populează.

Haite şi purceluşi
În acelaşi timp, Vernor Vinge construieşte un fundal conceptual solid pentru poveste, în jurul ideii de singularitate tehnologică, definitorie pentru opera sa. Puterile care transcend din civilizaţii extrem de avansate tehnologic sunt reprezentative pentru acest concept: dincolo de un anumit punct, cumulul tehnologic extrem de rapid duce spre evoluţii imposibil de înţeles pentru mintea umană. Motorul galaxiei este unul comercial, iar cele mai de preţ mărfuri sunt informaţiile şi lungimile de bandă în Reţeaua Cunoscută. Chiar şi Puterile, care sunt un fel de zeităţi, sunt dependente de reţea şi de comerţ.
Două lucruri mi-au atras în mod special atenţia în romanul lui Vernor Vinge. În primul rând e o rasă extraterestră care se compară cu foarte puţine lucruri din S.F. şi care pentru mine e a doua cea mai uimitoare specie de alieni, după purceluşii lui Orson Scott Card. E vorba despre acei indivizi colectivi, un fel de haite care generează o inteligenţă de grup. Romanul plonjează brusc în mintea unei astfel de fiinţe, care asistă la sosirea accidentală a unei nave umane pe planeta lor, şi apoi perspectiva oscilează permanent între cea umană şi cea extraterestră: prin cele două puncte de vedere încrucişate, şi oamenii, şi haitele par la fel de străini/ciudaţi. Cele mai bine construite personaje ale cărţii sunt nişte indivizi din această specie-haită.

Capitalism la scară galactică
Al doilea lucru care mi-a plăcut este chiar universul romanului. Vinge joacă la mase mari: lumea sa e nici mai mult, nici mai puţin decât Galaxia Calea Lactee. Galaxia e împărţită în zone lente şi zone în care viteza supraluminică e posibilă; cu cât o civilizaţie e mai îndepărtată de centrul galactic, cu atât posibilităţile sale de dezvoltare sunt mai mari, putând chiar să devină o Putere (un soi de zeitate), atunci când păşeşte în Transcendent. Zonele de viteză le dictează şi pe cele de gândire, speciile inteligente, în număr uriaş, fiind concentrate în jurul unor „nuclee gânditoare”; partea cea mai apropiată de centrul galaxiei se numeşte „adâncurile negânditoare” şi acolo se presupune că gândirea articulată ar fi imposibilă; omenirea provine de pe o micuţă planetă din Zona Lentă, un fel de fundătură a Galaxiei.
Galaxia lui Vinge e o proiecţie la scară cosmică a spiritului capitalist şi a „satului global”, fragmentat şi eterogen, însă ţinut laolaltă printr-o subţire coloană vertebrală informaţională. Singura scăpare a romanului este faptul că, uneori, speculaţiile teoretice care susţin această viziune sunt pe cât de întinse, pe atât de vagi şi generale. Însă balastul teoretic nu dăunează, în mod simţitor, ritmului alert al cărţii, iar Vinge are un mod al său de a te face să pătrunzi în mintea extratereştrilor pe care-i imaginează şi de a experimenta cu o serie de personaje ce reuşesc să fie, în mod convingător, non-umane.

Citiţi aici şi o cronichetă de pe un blog al cititorilor Nemira.

This entry was posted on Friday, June 12th, 2009 at 11:00 am and is filed under Carti cu idei. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.