(Presa internaţională) Binefacerile bătăii pe umăr; Compasiunea - un dat biologic
February 2nd, 2010
Egoismul e o trăsătură mai puternică decât altruismul si răul din oameni e mai puternic decât binele - sunt prezumţii vechi de când lumea, cărora mulţi dintre noi tinedm să le dăm crezare. Cercetările ştiintifice recente demonstrează, însă, conform lui Dacher Keltner, profesor de psihologie la University of California, că sentimente precum compasiunea şi mărinimia au o bază biologica solidă, fiind încriptate în zestrea genetica a fiinţelor omenesti. Articolul lui Ketlner, apărut în revista americana “Greater Good”, poarta titlul “Instinctul compasiunii“.
Două dintre experimentele descrise de Ketlner au ca subiecţi mamele, respectiv persoanele care asistă la acte de violenţă. Mamele care privesc fotografii ale propriilor copii, arată un experiment realizat la University of Wisconsin, înregistrează o activitate cerebrala deosebită în zonele creierului asociate cu emoţiile pozitive. Persoanele care asistă la acte de violenţă asupra unor semeni, arată un alt experiment, realizat la Princeton University, înregistrează şi ele o activitate deosebită în anumite zone ale creierului. Ceea ce e interesant e că zonele cerebrale stimulate în cele două cazuri coincid. Aceleaşi regiuni din creierul uman sunt responsabile atât pentru tandretea faţă de propriii copii, cât şi pentru reacţia repulsivă faţă de violenţă.
Un al treilea experiment a dovedit, în sfârşit, că a ne ajuta semenii declanşează emoţii pozitive în creierele noastre. Zonele cerebrale activate de faptele caritabile sunt, se pare, aceleaşi cu zonele activate atunci când oamenii primesc recompense sau când simt placere. „Aceasta e odescoperire destul de remarcabila”, scrie Ketlner - “a-i ajuta pe alţii provoacă aceeaşi plăcere cu cea pe care o primim prin satisfacerea dorinţelor noastre personale”. Aşadar, e un fapt demonstrabil că ceea ce numim compasiune nu e „doar o străfulgerare de emoţie iraţională”, ci e, de fapt, „un răspuns omenesc înnăscut, încrustat între pliurile creierelor noastre”. Iar creierul nostru pare „cablat să răspundă la suferinţa altora - într-adevăr, ne face să ne simţim bine atunci când putem uşura acea suferinţă”.
Există şi alte argumente pentru un suport biologic al compasiunii. Sistemul nervos vegetativ uman, arată Dacher Keltner, are, se pare, o reacţie standard de răspuns pentru situaţii în care alţii au nevoie de ajutor, o pereche a reacţiei faţă de momentele în care noi înşine suntem în faţa pericolului. Când simţim compasiune, bătăile inimii ni se încetinesc, pregătindu-ne „nu să fugim sau să lovim, ci să ne apropiem şi să alinăm”. Mai e şi un hormon care ne umple sângele când simţim compasiune, sugerând că aceasta s-ar autoperpetua: compasiunea produce o reacţie chimică în corp ce ne motivează să simţim chiar mai multă compasiune.
Abordarea lui Keltner este una darwiniană. Compasiunea, ca reacţie vitală pentru supravieţuirea omenească, trebuie să se manifeste prin semnale non-verbale. Aceste semnale îi vor alina pe cei aflaţi în suferinţă, „permiţându-le oamenilor să îi identifice pe indivizii înclinaţi spre bunătate, cu care vor să stabilească relaţii de lungă durată”. La fel ca în cazul primatelor, una dintre modalităţile cele mai puternice de transmitere a unor emoţii precum compasiunea este atingerea fizică, o bătaie prietenească pe umăr sau o mângâirere putând genera „căldură şi plăcere”.
De la a simţi compasiune până la a acţiona, în sprijinul semenilor, este totuşi o cale lungă, arată Dacher Keltner. Un alt experiment invocat în articol demonstrează că unul dintre motivele pentru care trecem la acţiune este capacitatea noastră empatică, faptul că ne putem pune în pielea celor aflaţi în suferinţă. Această abilitate, scrie Keltner, „nu este doar una dintre cele mai umane înzestrări ale noastre; este unul dintre cele mai importante aspecte ale capacităţii noastre de a face judecăţi morale şi de a duce la îndeplinire contractul social”.
În sfârşit, cum cultivăm compasiunea în fiinţele umane? Unele cercetări arată că emoţiile pozitive se moştenesc într-o măsură mai mică decât cele negative şi că structurile cerebrale asociate cu emoţiile pozitive sunt „mai plastice - supuse schimbării aduse de impulsurile din mediul înconjurător”. Părinţii pot cultiva, aşadar, în copii lor compasiunea, sau dimpotrivă. Eduicaţia inductivă, prin care copiilor li se cere să se gândească la consecinţele propriilor fapte şi la cum acestea i-au rănit pe alţii, e mai eficientă decât educaţia bazată pe forţă, prin care copiilor li se spune ce e rău şi ce e bine, cu sprijinul, deseori, a pedepselor fizice. „Părinţii care fac apel la inducţie şi la raţiune”, scrie Keltner, „au mai multe şanse să crească copii care sunt mai bine adaptaţi şi mai predispuşi să-şi ajute semenii”.
te citesc. nu tot timpul, nu sufar scriitura de blog, desi i-am cazut si eu prada:) in fine, apreciez ca poti foarte usor sa scrii si despre ultimele cercetari din psihologia experimentala si despre ceea ce eu inteleg a fi literatura.