Blog de jurnalist cultural

Cea mai recentă carte a jurnalistului britanic Misha Glenny, „McMafia. Crime fără frontiere“, a fost recent tradusă şi în limba română, la Editura Curtea Veche. Glenny este un jurnalist specializat pe istoria Europei de Sud-Est şi s-a aflat, în calitate de corespondent al cotidianului „The Guadrian”, în mijlocul evenimentelor ce au condus la prăbuşirea comunismului, în 1989, şi mai târziu a fost martor al războiului din fosta Iugoslavie.

Am încercat, prin discuţia care urmează, să mă raportez la o perspectivă externă avizată asupra evoluţiilor politice şi sociale din ultimii 20 de ani, din spaţiul nostru geografic. Nu m-am putut abţine să nu-l iau însă pe Misha Glenny şi pe post de profet; previziunea sa - drumul spre normalitate, în România, va mai dura câteva decenii, însă şi mulţumită influenţei UE la capătul său este sigur că vom ajunge.

Interviul a apărut şi în revista „Cultura“.

„Ca entitate culturală, Europa este cu totul şi cu totul fascinantă”

Cătălin Sturza: Câte Europe credeţi că există pe hartă, dacă ne raportăm la mentalitatea europenilor? Sunt două Europe, de Est şi de Vest? Sunt trei Europe, cea de Vest, civilizată, Europa Centrală, o zonă de tranzit, şi Balcanii, zona sălbatică şi necunoscută a Europei?

Misha Glenny: Cred că există foarte multe Europe şi poţi despărţi continentul într-o mulţime de regiuni politice. O împărţire pe care nu aţi menţionat-o este între Europa de Sud şi cea de Nord. Nu am nici un dubiu că există o diferenţă de mentalitate între popoarele mediteraneene şi cele din nord.

Ct. S.: Latinii şi scandinavii.

M. G.: Da, şi apoi avem chiar Peninsula Scandinavă. Unul din faptele interesante e că, dacă luaţi zona scandinavă, Islanda, Norvegia, Danemarca, Suedia şi Finlanda, cu membrii ocazionali, „de onoare”, precum Estonia, ei reprezintă o uniune foarte strânsă, atunci când au de-a face cu lumea de afară. Însă ei între ei se ceartă în permanenţă. Când tratează cu restul Europei, Scandinavia este un bloc foarte uşor de recunoscut. Diferit de Germania, de Marea Britania, în ciuda legăturilor de rudenie. Franţa aparţine, altfel, atât Europei de Nord, cât şi celei de Sud. Apoi avem Europa Centrală şi Ţările Baltice, care se deosebesc de Europa Centrală.
Şi apoi, unde e locul Ucrainei? Este Ucraina parte din Rusia, e pur şi simplu Ucraina, e în Europa de Vest, e în cea de Est?
Apoi e Turcia, să nu mai vorbim despre Turcia! Unde e Turcia, în Europa, în Asia, în ambele?
Aşadar, orice încercare de a realiza categorizări rapide şi definitive e foarte riscantă. Şi dacă luăm Balcanii… România e considerată, uneori, ca fiind parte a Balcanilor, alteori aceasta nu face parte din Balcani.
Aşadar, există multe Europe şi asta cred că e, de fapt, marea forţă a Europei. În ciuda acestei împărţiri, în ciuda numeroaselor diferenţe culturale, există o mulţime de lucruri care ne unesc. Ca entitate culturală, Europa este cu totul şi cu totul fascinantă.

„Avem cetăţeni de mâna întâi şi a doua, dar eu nu aş lăsa ca acest fapt să devină o obsesie”

Ct. S.: Când ne gândim, în special, la expresii precum „cetăţean de mâna întâi”, „cetăţean de mâna a doua”, „ţară de mâna întâi” şi „ţară de mâna a doua”, folosite în special vizavi de noii membri ai Uniunii, România şi Bulgaria, nu am putea spune că aceştia aparţin unei familii diferite, că sunt „rudele sărace” de la masă? Şi atunci nu se conturează, dincolo de diferenţele culturale, viziunea unei Europe împărţită clar în două blocuri, vestici şi estici, bogaţi şi săraci?

M. G.: Cetăţenii polonezi nu au încă dreptul de a lucra în Germania şi în Franţa; ei pot lucra totuşi în Marea Britanie. Cetăţenii români şi bulgari inteligenţi pot şi ei să lucreze în Marea Britanie dacă se organizează sub forma unor companii mici. Aşadar, ei pot merge să lucreze în UK, chiar dacă se spune că ei nu pot lucra în UK, dacă se organizează, să zicem, într-o companie ce oferă servicii industriei cafelei, obţinând astfel un job la Starbucks. Aşadar, e posibil să obţii de lucru în Occident, venind din Est.
Ştiu că există acest resentiment faţă de împărţirea în cetăţeni de mâna întâi şi cetăţeni de mâna a doua, însă trebuie să privim aceste lucruri într-un mod realist, prin perspectiva politicii realismului. Cei care au susţinut aderarea - şi eu am fost un susţinător foarte activ al aderării României şi Bulgariei - s-au confrutat cu un scepticism foarte mare, în ţările noastre. Chiar şi într-o ţară precum Marea Britanie, care a susţinut oficial extinderea spre România şi Bulgaria, au existat mulţi oameni, alături de o parte considerabilă a presei, ce şi-au manifestat ostilitatea faţă de aceste aderări.
Aşadar, elementul-cheie a fost să aducem România şi Bulgaria înăuntru, într-o primă etapă. Apoi cetăţenii acestor ţări trebuie să înţeleagă că Uniunea Europeană şi integrarea întregii Europe de Est în UE reprezintă un proiect pe termen lung. Lucrurile nu se îmbunătăţesc peste noapte. Un lucru pe care îl putem spune, dată fiind criza financiară mondială, care e, în opinia mea, în mare parte o consecinţă a politicilor economice americane şi britanice, e acela că a fost un început prost pentru statutul de membri ai Uniunii Europene.
Dar ceea ce putem iarăşi să spunem e că 2009 se află doar la 20 de ani după momentul în care Ceauşescu a fost înlăturat, cu forţa, de la putere. Deşi problemele de aici sunt imense, România are acum un impact în Europa şi în lume, e mult mai importantă decât a fost vreodată sub Ceauşescu - asta arată că, în ciuda tuturor lucrurilor rele care s-au întâmplat, au existat progrese considerabile. Şi o mare parte a acestor progrese se datorează dorinţei României de a deveni un membru al Uniunii şi deschiderii Uniunii faţă de România.
Da, avem cetăţeni de mâna întâi şi a doua, dar eu nu aş lăsa ca acest fapt să devină o obsesie.

Ct. S.: Există, totuşi, temeri şi obsesii, la nivel naţional, exprimate în mass-media, în legătură cu viitorul României. Una dintre ele e legată de viziunea strategică a Uniunii Europene, în ceea ce priveşte România. Viziunea ar fi aceea a unei Românii gândită ca o piaţă de desfacere şi ca un producotor agricol, în opoziţie cu ţările occidentale, foarte dezvoltate din punct de vedere industrial şi producătoare de bunuri de larg consum. E justificată acastă temere?

M. G.: Eu nu cred, sincer, că oamenii din Uniunea Europeană nu au o viziune în termeni strategiţi coerenţi de o asemenea natură. În al doilea rând, Polonia a învăţat foarte repede cum să-şi foloseşte influenţa în interiorul UE şi a avut de câştigat, în ceea ce priveşte întreaga structură agricolă. România va învăţa, la rândul ei, să-şi folosească statutul de membru şi puterea câştigată.
România e o ţară mare, în ceea ce priveşte populaţia sa. Dacă îşi joacă bine cărţile, va avea o influenţă considerabilă în interiorul Uniunii. Însă trebuie să înveţe, mai întâi, strategiile corecte. Cred că Europa de Vest a înţeles că trebuie să stabilizeze şi să mărească prosperitatea Europei de Est. Deoarece altfel va avea mult mai mult de furcă şi poziţia Europei, în comunitatea globală, va slăbi. De aceea, avem nevoie de coerenţă în Europa.

Ct. S.: Vorbesc aici despre temeri generale, exprimate şi răspândite prin mass-media. În cartea dvs despre istoria balcanilor, „The Balkans: Nationalism, War and the Great Powers, 1804-1999″, abordaţi şi chestiunea teoriilor conspiraţioniste. Credeţi că Balcanii sunt expuşi, mai mult decât alte zone europene, la intoxicarea cu astfel de teorii?

M. G.: Da, lucrurile aşa stau. Însă am observat că, de la apariţia Internetului, fiecare cultură e invadată de teoriile conspiraţiei, nu numai cele din Balcani. Motivul pentru care Balcanii sunt mai expuşi acestor teorii - pe pagina de gardă a cărţii mele despre Balcani am un extras dintr-o piesă a lui Shakespeare, Henric al IV-lea, în care un personaj numit Rumour („Zvon”) deschide piesa cu un prolog - motivul e acela că tot ceea ce putea imagina s-a întâmplat în Balcani, în secolul XX.
Fie că e vorba de fascism, de comunism, de genocid, de prăbuşiri economice, totul s-a petrecut aici. Balcanii au fost călcaţi în picioare de austrieci, de germani, de ruşi, de britanici. Există, aşadar, o consecinţă. Dacă balcanicii n-ar fi predispuşi să vehiculeze teorii ale conspiraţiei, ei ar fi orbi. Ţările lor au fost mereu parte a Marelui Joc. Cred că acest lucru e, într-adevăr, fundamental în termeni politici, în ceea ce priveşte Uniunea Europeană. Unul din aspectele nemaipomenite, legate de UE, e acela că aceasta face orice fel de conflict armat între, să spunem, Ungaria şi România să fie complet lipsit de sens.
Unul dintre motivele pentru care situaţia Irlandei a fost rezolvată e acela că nu există nici un fel de diferenţe între a fi un cetăţean britanic şi a fi un cetăţean irlandez. Nu e nici o diferenţă, te poţi muta dintr-o ţară într-alta, nu mai există nici o bază a conflictului, pentru că nimeni nu îţi pune la îndoială statutul de membru al Uniunii Europene. Aşadar, se petrece un lucru foarte bun aici odată cu extinderea Uniunii Europene - şi ştim că Balcanii au fost numiţi „butoiul cu pulbere” al Europei. Ne aflăm la 4 ani şi jumătate de cea de-a 100-a comemorare a asasinării Arhiducelui Franz Ferdinand. Cred că ne aflăm într-o poziţie extraordinară de care ar trebui să profităm - aceea de a avea toate ţările din Balcani în Uniunea Europeană pe 28 iunie 2014, la 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. Iar atunci Europa va putea să afirme ceea ce nimeni altcineva - nici Statele Unite, Rusia sau China - nu poate afirma: că ne-am rezolvat problemele ce prezintă un potenţial pentru conflict, n-a mai rămas nici un fel de butoi cu pulbere în Europa!

Ct. S.: Aşadar, dacă toate ţările din Balcani intră în UE, potenţialul pentru conflict va fi pentru totdeauna îngropat?

M. G.: Ei bine, încălzirea globală ne-ar putea ucide pe toţi, şi nu putem face nimic în legătură cu asta (râde). Dar, în termenii problemelor politice din Balcani, va fi o epocă pe de-antregul nouă. E un argument care ne permite să fim optimişti!

„Nu cred că Revoluţia Română va fi vreodată înţeleasă”

Ct. S.: Sărbătorim, anul acesta, 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului şi de la prăbuşirea blocului socialist est-european. Aţi fost un observator atent, la faţa locului, al revoluţiilor de acum 20 de ani, chiar şi aici, în România. Sau mai ales aici, în România. Există încă o dezbatere vie care împarte românii în două tabere, în legătură cu revoluţia. Un punct de vedere e acela că ar fi vorba de o revoluţie de jos în sus, care a răsturnat regimul, celălalt e acela că a fost o revoluţie înscenată sau chiar o lovitură de stat. Spre care punct de vedere înclinaţi?

M. G.: Când premierul chinez Zhou Enlai a fost întrebat, pe la mijlocul secolului XX, despre semnificaţia Revoluţiei Franceze, el a răspuns: „E un pic prea devreme ca să ne pronunţăm!”. Cred că e un răspuns înţelept! În cazul anului 1989, în România, este mult prea devreme pentru a ne pronunţa, deoarece mulţi dintre cei implicaţi sunt încă activi, şi unii dintre ei continuă să ecraneze ceea ce s-a întâmplat cu adevărat atunci şi deţin mijloacele să o facă. Mai întâi de toate, înainte de a putea cu adevărat să răspundem la asta, mai întâi toată lumea trebuie să moară (râde).
Cred că a fost un perete mult mai gros de ceaţă în România decât în celelalte părţi. Am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat în România şi, ori de câte ori crezi că începi să înţelegi, te loveşti de un perete de cărămidă şi nu mai are sens să continui. Vă pot ajuta să vă faceţi o idee clară despre ce s-a întâmplat în Cehoslovacia, de exemplu, am fost familiarizat cu tot ceea ce s-a întâmplat acolo, vă pot ajuta să înţelegeţi foarte bine ce s-a petrecut în Bulgaria, dar în România lucrurile nu sunt aşa de clare.
Totuşi, în principiu, acelaşi lucru s-a întâmplat şi aici. Şi anume: elita care exista înainte de 1989 a înţeles ce se întâmpla în Uniunea Sovietică, a ştiut care erau implicaţiile acestor schimbări. Din acest motiv scriu şi în noua mea carte, „McMafia”, despre Securitatea de Stat din Bulgaria. Ei, membrii Securităţii, au început să se pregătească, economic, pentru schimbare în 1986. Au înţeles ceea ce făcea Mihalil Gorbaciov şi care erau implicaţiile acestor măsuri, aşa că s-au pregătit pentru capitalism.
În aproape toate ţările din fostul bloc socialist oamenii-cheie implicaţi în structurile economice şi de securitate ale Partidului au reuşit să sară peste revoluţie sau să înoate prin revoluţie şi să iasă pe partea cealaltă deţinând, încă, poziţii-cheie. Acum, desigur că a fost o situaţie mult mai fluidă după 1989 decât înainte şi unii oameni care nu au fost implicaţi în structurile de partid au avut succes în diferite domenii, mai târziu. Dar faptul că elita politică şi economică de dinainte de 1989 a reuşit să se adapteze noilor circumstanţe e dincolo de orice îndoială. Exact acest lucru s-a întâmplat. Întrebarea este în ce măsură ei au controlat evenimentele din 1989 şi cred că răspunsul, dincolo de un studiu istoric riguros, gândind mai ales la nivelul bunului-simţ, e acela că ei le-au controlat până la un anumit punct, dar nu au putut să le controleze până în cele mai mici detalii.
Din perspectiva cunoştinţelor pe care le avem acum, e tot ceea ce putem spune. Motivul pentru care cred că Revoluţia Română în mod special nu va fi înţeleasă niciodată e acela că documentaţia nu există. E un lucru interesant care se întâmplă odată cu proliferarea mijloacelor electronice de comunicare. Faxurile sunt aruncate, nu sunt păstrate undeva.

Ct. S.: Dar se spune despre Revoluţia Română că a fost „prima revoluţie transmisă în direct la TV”. Pe lângă materialele filmate de TVR, există în plus filme realizate de jurnalişti francezi, mărturii ale unor jurnalişti occidentali.

M. G.: Când oamenii îl văd pe Ceauşescu îngrozit şi nesigur pe el, retrăgâdu-se din balcon şi fugind spre elicopter… există, evident, cineva care a pregătit elicopterul ce-l va duce spre execuţia sa. Vedeţi acea imagine la televizor, ca cetăţean român, cu Ceauşescu fugind, şi toată lumea iese în stradă, e normal să iasă în stradă. Aşadar, nu deţii controlul complet al Revoluţiei, parte şi pentru că există televiziunea. Însă vă amintiţi cât de haotice au fost evenimentele, la acea vreme.

Ct. S.: Ajung la cea mai recentă carte a dvs, McMafia. Să pornim de la premisa că situaţia din fostele ţări sovietice şi, mai ales, din Rusia e foarte diferită de situaţia din ţările est-europene foste comuniste, la 20 de ani şi chiar la 10 ani după revoluţie. Statul a devenit, în Rusia, parte a mafiei sau mafia a devenit statul, într-un melanj politic de naţionalism, ortodoxism, dictatură stalinistă şi mitologie ţaristă. Cumva, ţările din Europa de Est au reuşit să-şi găsească propriul drum spre democraţie şi nu au eşuat în modelul rusesc, naţionalist-mafiot. Care ar fi explicaţia?

M. G.: Uniunea Europeană a avut un mare rol în această evoluţie, dorinţa ţărilor est-europene de a ieşi de sub influenţa Rusiei a avut, de asemenea, un rol hotărâtor aici. Aşadar, est-europenii şi ţările baltice au avut ocazia să se desprindă de Rusia şi, de asemenea, să pornească într-o altă direcţie. De aceea, aceste ţări au ştiut că, mai sigur chiar decât aderearea la NATO, odată ce vor intra în Uniunea Europeană se vor afla la adăpost faţă de Rusia.
Aşadar, pentru a intra în UE trebuie să treci prin reforme dureroase şi fuga de Rusia a reprezentat un mobil pentru aceste ţări. Sunt cinci zone diferite unde există traiectorii diferite. Unu, Europa de Nord-Est şi Ţările Baltice, care ştiu foarte bine ceea ce fac, chiar şi după ce Slovacia a avut anumite căderi. Doi, Balcanii, printre care şi România şi Bulgaria, evoluează sub precedentul destrămării Iugoslaviei şi al haosului pe care aceasta l-a generat în regiune, prin războaiele care au izbucnit. Trei, Rusia însăşi a avut o evoluţie separată, apoi sunt ţările din Caucaz şi Asia Centrală şi, iarăşi, pe cont propriu, e Ucraina.
Fiecare merge pe un drum diferit, în parte datorită puterii statului şi în parte datorită rolului jucat de crima organizată. De exemplu, războiul din Iugoslavia a fost finanţat de această industrie subterană uriaşă a bunurilor care se deplasează din zonele de producţie ale Uniunii Europene.
Ceea ce se întâmplă în Rusia e interesant, există o prăbuşire foarte rapidă a statului în Rusia, o descentralizare accelerată, de care populaţia e pe deplin conştientă, când provinciile preiau controlul, iar Moscova e foarte slabă, în prima jumătate a anilor ‘90 şi până la venirea lui Putin în 1999. Oligarhii care drenau resursele minerale ale Rusiei şi s-au transformat în miliardari peste noapte s-au coalizat, într-o primă fază, cu grupurile de crimă organizată, ce oferă servicii de protecţie, cu foşti ofiţeri ai KGB-ului şi cu birocraţii statului, ce le-au facilitat accesul la resurse.
La venirea lui Putin oligarhii scoteau extrem de mulţi bani din Rusia; pe de altă parte, Rusia are o tradiţie puternică a statului; spre deosebire de cea mai mare parte a Europei de Est, statul în Rusia are o tradiţie reală, ce merge cu multe secole în urmă. Putin vine la putere şi spune: lucrurile nu sunt suficient de ordonate! Statul trebuie să se întoarcă, susţinut de cadrele KGB ce vor deveni funcţionari ai statului. Suntem obosiţi ca statul să fie controlat de oligarhi şi de crima organizată, acum Statul îi va controla pe oligarhi! Aşa că a dat situaţia peste cap. Nu înseamnă că statul e mai puţin corupt sau că e, neapărat, mai puţin criminal. Însă e mai ordonat.
Aşa că, pentru oamenii de rând, care sunt complet terminaţi de anii ‘90, ceea ce a făcut Putin a fost să instaureze o senzaţie de predictibilitate a vieţii de zi cu zi, „ştim ceea ce se va întâmpla mâine!”. De aceea Putin păstrează un nivel atât de ridicat de popularitate în rândul populaţiei. Faptul că nu e în întregime sigur pe situaţie e reflectat de deciziile lui de a instaura cenzura, de a ucide oameni, de a permite fostului KGB şi armatei să-i omoare pe cei care nu-i sunt pe plac. Şi, de asemenea, el e foarte strict cu provinciile, primul lucru pe care el l-a înţeles a fost acela că trebuie să readucă provinciile sub controlul Moscovei. Iar acei oligarhi cărora nu le-a convenit au fost fie trimişi la închisoare, fie alungaţi în exil.
Celor care au fost pregătiţi să cadă la înţelegere li s-a permis să-şi păstreze banii, cu condiţia ca statul să aibă sentimentul controlului asupra industriilor deţinute de ei. În acelaşi timp, Putin a realizat că nu e nevoie să cheltuiască o grămadă de bani pe politica externă, n-ai nevoie de armată, ai nevoie de resurse energetice. Aşa că energia a devenit obsesia Statului Rus, politica lui externă şi, de asemenea, politica lui economică. Iar aceasta e o gândire pe termen foarte scurt.

„Aici, în România, există crime de consum, crime de distribuţie şi, de asemenea, criminalitate la nivelul elitei”

Ct. S.: Există vreun pericol real ca ceva similar să se întâmple, în viitorul apropiat, în ţări precum România sau Bulgaria? Există crimă organizată şi aici, însă nu la nivelul Rusiei, desigur. Şi există şi suspiciuni în privinţa anumitor lideri zonali că ar manifesta tendinţa să-şi întărească puterea personaşă şi să slăbească autoritatea instituţiilor statale.

M. G.: Acest fapt variază de la o ţară la alta, depinde ce rol joacă respectiva ţară. Unul din lucrurile care se petrec în anii ‘90 şi 2000 e acela că ţări precum Republica Cehă, de exemplu, devin mai puţin producătoare de crimă organizată şi într-o măsură mai mare consumatoare de crimă organizată. Creşterea consumului de narcotice în Republica Cehă în ultimii ani e un astfel de exemplu.
În fosta Iugoslavie, tipul de criminalitate de acolo e crima la nivelul elitei. Aceasta are un anumit avantaj: nu ai străzi nesigure. Belgradul, de exemplu, e unul din cele mai sigure oraşe ale Europeni. Fetiţa mea de 18 ani a fost în Belgrad; aş fi foarte liniştit s-o las să se plimbe prin oraş la ora trei dimineaţa, însă nu aş face acelaşi lucru în Londra, unde locuieşte acum. La acea oră, aş insista să ia un taxi. Acest lucru se datorează faptului că în Iugoslavia criminalitatea e în întregime una la nivelul elitei.
Aici, în România, există o criminalitate mixtă. Există crime de consum, crime de distribuţie şi există, de asemenea, criminalitate la nivelul elitei. Nu ştiu cum sunt străzile din România, însă ştiu că există aici o reţea criminală extrem de descentralizată, implicată într-o mare diversitate de crime.

Ct. S.: Acesta ar fi un lucru bun, descentralizarea reţelei?

M. G.: Nu neapărat, cred că există prea multă criminalitate în România!

Ct. S.: Oligarhii controlează, aici, statul sau statul încearcă să controleze oligarhii?

M. G.: Cred că în următorii 20-30 de ani trebuie să definiţi, mai clar, rolul statului, cum vreţi să se poarte statul. Puteţi avea un stat-arbitru, un factor de decizie imparţial, ce arbitrează disputele dintre diverse grupuri sociale. Asta ar trebui să devină statul. Şi asta va deveni, cu siguranţă, România, dar e nevoie de decenii întregi pentru acest proces!
Timp de 50 de ani România s-a aflat sub un regim comunist şi progresul a fost extrem de lent, trebuie să înţelegem asta. Însă românii sunt un popor răbdător… Şi copiii celor de azi se vor bucura, cu siguranţă, de beneficiile acestui proces istoric.

Ct. S.: Corupţia din România e produsul direct al crimei la nivelul elitei?

M. G.: Corupţia există în simbioză cu aceasta. Când spun „crimă la nivelul elitei”, corupţia e un ingredient esenţial în cocktail. Pentru că anumiţi indivizi îşi folosesc poziţia de la nivelul elitei pentru a face lucruri pe care nu ar trebui să le facă.

Ct. S.: Spre modelul rusesc spuneţi că nu suntem în pericol să alunecăm. Dar America de Sud? Am putea să ne orientăm spre modelul de democraţie latino-americană?

M. G.: Nu, nu, nu! Nu cred că se va întâmpla asta în România, doar dacă modelul economic de aici nu se va prăbuşi în totalitate. Nu cred că e probabil să se întâmple asta. Şi nu vă pot spune cât de norocoasă e România, ca ţară, în comparaţie cu o mulţime de alte ţări care suferă de pe urma crizei economice.
Nu spun că România nu a suferit, la rândul ei, dimpotrivă, a suferit foarte mult de pe urma crizei. Însă există fonduri de stabilizare ce sosesc în fiecare an la care Marocul, de exemplu, ar putea doar să viseze. Şi Marocul nu se află foarte departe de Europa… e la o aruncătură de băţ de Spania! Şi, privind la cineva precum România, ei nu pot decât să spuă: „Dumnezeule, ce bine ne-ar prinde şi nouă să primim asemenea fonduri!”.

Ct. S.: Dar trebuie să ştii să le şi foloseşti, să le absorbi, să nu laşi să fie înghiţite de corupţie.

M. G.: Asta e o problemă internă, ce depinde în întregime de abilitatea românilor.

This entry was posted on Wednesday, December 16th, 2009 at 4:12 pm and is filed under Democratia la romani. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.