Blog de jurnalist cultural

Mă alătur şi eu seriei de mituri urbane ale „Amintirilor din epoca de aur” cu o poveste pe care o ţin bine minte din copilărie. Râd şi acum de unul singur când vizualizez punctul ei culminant.

În penuria generalizată din ţară, oamenii încercau să îşi proucre de-ale gurii care cum îl duceau mintea, relaţiile şi tupeul. Economia de autoproducţie era soluţia românească (şi, probabil, est-europeană) de supravieţuire. Cele mai multe lucruri care lipseau din magazine se obţineau în casă iar trocul era mijlocul de comerţ dominant. Gospodinele umpleau cămările cu borcane de compot, borcane de murături, borcane de şerbet, ţelină, castraveţi şi câte altele, legate frumos cu papiotă şi staniol. Ceea ce lipsea se procura pe sub mână, de la vecini sau relaţii, sau se cultiva pur şi simplu în gospodăria proprie.

Aici aprare însă o problemă. Oamenii despre care vă povestesc eu locuiau la bloc. Or, pentru a putea să produci în voie ingrediente de borcan era necesară o curte la ţară. Unii au încercat să suplinească acest evident handicap transformându-şi ghivecele de flori în răsaduri de zarzavat. Cei mai norocoşi, de la parter, îşi îngrădeau spaţiul de sub geam şi creşteau acolo în voie roşii şi castraveţi. Nu de puţine ori vecinii se luau la ceartă pe aceste grădini: „ce-i, nene, e tarlaua ta? e tarlaua blocului! mai lasă şi la alţii”. Era, pentru mulţi, o necesitate, însă era şi o anume nostralgie după viaţa la curte. Ţăranii strămutaţi la bloc reveneau la obiceiurile lor, numai că acum ieşeau în grădină nu prin tindă, ci prin balcon. Am rămas cu gura căscată când am vizitat un bun prieten al cărui tată îşi transformase, într-un oraş din provincie, grădiniţa din faţa blocului în grădină în toată regula, iar pe dedesub îşi construise, în ani buni de trudă, un beci adevărat.

Cei mai temerari agricultori care nu aveau norocul să stea la parter aplicau două soluţii radicale: una era transformarea balconului în grădină cărând, efectiv, cu găleţile pământ până când întreg planşeul devenea un fel de teren fertil. Cealaltă era efectuarea unei operaţiuni similare asupra acoperişului de bloc, în special în cazul vecinilor ce locuiau la ultimul etaj. Era ca-n poveştile despre antichitate: Grădinile suspendate ale Semiramidei se întindeau, luxuriant, peste acoperişurile blocurilor comuniste cu 10 etaje. Privind în sus, aveai şanse să vezi chiar frunzele vreunui copăcel aplecându-se peste un acoperiş de bloc.

Unii dintre cei mai întreprinzători locatari nu se mulţumeau însă cu creşterea zarzavaturilor şi cu pomicultura: ei trebuiau să încerce zootehnia. Carnea era foarte rară şi la mare preţ. Dacă mergea cu tomatele, de ce să nu meargă şi cu lighioaiele? Una era să creşti, însă, nişte pătrunjel, un ardei sau chiar să-ţi plantezi o livadă pe acoperiş şi alta era să te apuci de zootehnie. Şi una era, iarăşi, să te faci, pe un termen mai lung sau mai scurt, avicultor la înălţime şi alta era să îţi pui mintea cu animalele mari. Cea mai bună legumă e porcul, zice însă o vorbă din bătrâni Iar imaginaţia practică a românilor nu cunoştea, în acea vreme, limită şi se găseau unii gata să transforme astfel de idei nebuneşti în realitate.

Se vorbea, pe atunci, despre vaci şi chiar despre cai ce-şi duceau viaţa pe acoperişurile bloculurilor. Mi se pare absurd. O vacă e, totuşi, o chestie mult prea mare, face multă gălăgie şi are nevoie de cantităţi industriale de hrană, apă şi spaţiu, nu cred că ar putea să reziste prea mult pe acoperişul unui bloc. Iar un cal, pur şi simplu, nu aduce nici un folos. De ce să-l creşti pe bloc? Doar pentru plăcerea de a o lua la galop peste smoală, găurind planşeele vecinilor? Însă un porc ar putea, teoretic, să fie crescut pe acoperiş. Teoria, sunt sigur, a fost transpusă nu de puţine ori în practică. Acesta nu este un mit urban: chiar au existat, în anii ‘80, oameni care au crescut porci pe acoperişul de bloc.

Mitul urban stă în povestea despre care vă spuneam la început. Se face că un astfel de porc, crescut pe un acoperiş urban standard, în creştetul unui bloc cu 10 etaje, înconjurat sau nu de o grădină de legume plantată pe acelaşi acoperiş, a prins, cumva, dorinţa de a explora lumea din jur. A ieşit din cuşca sa, în cazul în care se găsea într-o cuşcă, spărgând lacătul, în cazul în care era încuiat cu un lacăt, şi s-a înfipt cu dinţii într-o lobodă ce creştea chiar pe balustradă. Sau a simţit mirosul jirului din fagii ce-şi deschideau coroanele cu 20 de metri mai jos. Sau a auzit chemările unei scroafe de pe acoperişul blocului vecin. În orice caz, porcul şi-a depăşit arealul său natural şi, conform legilor gravitaţiei, a pornit-o cu G=mXg, unde m depinde de dărnicia locatarului care l-a hrănit cu pâine şi lături peste an, spre arealul roşiilor şi ardeilor de la baza turnului comunist.

Stop-cardru aici. Imaginaţi-vă că locuiţi, să spunem, la etajul şase. Blocul dvs are zece etaje. Vă uitaţi la televizor. Poate e un jurnal de ştiri cu tovarăşu’ sau poate e un film romantic nord-coreean. În cazul în care e abia amiaza şi TVR nu şi-a început programul, citiţi revista „Flacăra”. Sau moţăiţi, pur şi simplu, în fotoliu. Staţi, în orice caz, cu faţa către geam. Şi deotadă, vuuuşt! Adică, guuiiiiţ! O masă diformă, nişte picioare-urechi-cozi, baletează, o fracţiune de secundă, prin faţa geamului dvs. Îngheţaţi momentul. Priviţi-vă mutra din acea secundă în olgindă. Luaţi-vă la puricat gândurile-instant. Ce drăcovenia OZN-urilor o fi fost asta? Vă gândiţi la acest instantaneu, sunteţi prins în mijlocul autobuzului sau lucraţi concentrat la calulatorul dvs din birou, nu-i aşa că nu puteţi să nu hohotiţi abundent? Eu unul nu-mi fac griji când mi se întâmplă, întotdeauna mi-am spus că vorba aia, „doar prostul râde din amintir”, e o tâmpenie inventată de oameni fără umor.

Povestea se termină prost. O bătrânică nefericită trecea pe trotuar şi din cer, trosc, porcul a aterizat peste ea. Mi se pare un element senzaţionalist cu totul inutil. Mie îmi taie instant pofta de râs. La finalul ăsta hohoteau, gros, oamenii din topor de atunci. E o anecdotă de pahar, când peste crâşmă plutesc vapori de vodcă Săniuţa. E o glumă pentru copiii tembeli, care se împing peste balustradă ca să se chircească de râs. Porcul meu aterizează peste roşii. Şansele sunt, oricum, destul de mici ca el să nimerească pe trotuar, din moment ce majoritatea blocurilor sunt înconjurate de grădini.

Să fie clar: nici o bătrânică nu va fi rănită în relatarea acestei anecdote. Pe porc n-am cum să-l salvez, dar oricum ajungea cârnaţi. Momentul de aur, momentul Kodak (cam scurt totuşi pentru un aparat foto cu film) e acela când porcul trece prin faţa geamului dvs. E un meteorit viu din şorici. E o chestie diformă ce ţiuie a spaimă. Nu sesizaţi însă în prima secundă nici şoriciul, nici spaima. Ce să caute pe blocul dvs un şorici înspăimântat? Faţa dvs privită în oglindă, asta e poanta care face porcul de pe acoperiş nemuritor.

Text apărut şi în “Observator cultural“.

This entry was posted on Wednesday, August 12th, 2009 at 9:30 am and is filed under Orasenisme. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.