„Materii precum literatura engleză şi istoria artei”, scrie filosoful britanic Roger Scruton într-un articol din „The American Spectator“, „s-au dezvoltat din dorinţa de a îi învăţa pe cei tineri cum să deosebeşti arta de impresie, frumuseţea de kitsch şi sentimentul adevărat de cel fals. Această abilitate nu a fost privită drept o deprindere lipsită de importanţă, pe care studenţii sunt liberi să şi-o însuşească sau nu. A fost privită drept o formă reală de cunoaştere, la fel de vitală pentru viitorul civilizaţiei precum cunoaşterea matematicii, şi legată mai îndeaproape de sănătatea morală a societăţii decât oricare dintre ştiinţele naturale. Numai şi numai pe baza acestei premise ştiinţele umaniste au căpătat un rol central în universitatea modernă”.
Ideologizarea curriculumului
Cea mai importantă calitate a ştiinţelor umaniste, arată Roger Scruton, aceea de a judeca şi de a evalua, acum, însă, s-a pierdut. „Disciplina centrală a unei materii precum literatura engleză era pe vremuri critica literară, şi predai critica făcându-i pe studenţi să îşi pună întrebări despre emoţiile lor şi ale altora, explorând modalităţile prin care literatura poate atât să înnoblieze, cât şi să degradeze condiţia umană”, scrie Scruton. Această importanţă a actului critc s-ar fi diminuat însă în timp, pe măsură ce pseudo-disciplinele umaniste - studiile feministe, gay şi compania - au câştigat teren, iar curriculumul umanist s-a ideologizat.
Gustul literar vs viziunile politice
Sensul studierii unor opere literare ar trebui să fie, în cele din urmă, formarea unui gust literar, nu confirmarea unor perspective politice. „Generaţia mea a fost învăţată, scrie Scruton, să studieze literatura pentru a empatiza cu viaţa în toate formele ei. Nu contează, ni se spunea, dacă viziunile politice ale lui Shakespeare nu coincid cu ale noastre. Piesele sale nu urmăresc să îndoctrineze: ele urmăresc să prezinte personaje plauzibile în situaţii plauzibile, făcând acest lucru într-un limbaj elevat, care să ne pună imaginaţia şi empatia pe jar. Desigur, Shakespeare ne invită să judecăm, aşa cum fac toţi scriitorii de ficţiune. Însă nu judecata politică este relevantă aici. Judecăm piesele lui Shakespeare în termeni de expresivitate, de autenticitate a vieţii, de profunzime şi de frumuseţe. Şi acesta e felul cum justifici studierea literaturii engleze, ca o pregătire în acest alt fel de a judeca, ce lasă politicul deoparte”.
Rituri de trecere spre judecata adultă; muzica tinerilor
Predarea ştiinţelor umaniste ar trebui să fie un „rit de trecere” către judecata adultă. Însă, în momentul în care relativismul politic refuză, în masă, judecata, umanioarele sunt pe cale să-şi piardă nu doar rolul central în educaţia universitară, ci şi însuşi sensul existenţei lor.
