Archive for the ‘Cyberparanoia’ Category

(Escrocherii) Scrisoarea 419: câini nigerieni cu covrigi în coadă

November 10th, 2009

În ultima vreme primesc cam în fiecare zi în căsuţa de email un mesaj prin care sunt invitat să dau lovitura secolului. Un domn pe nume Issa Momodu sau Mohamed Kazim sau Abdul Isa, bancher în Burkina Faso, se oferă să împartă cu mine 5, 10 sau 15 milioane de dolari. Banii ar fi, chipurile, blocaţi într-un cont abandonat, în urma unui accident de avion în care au murit posesorii lor de drept împreună cu toate rudele apropiate. Unele mesaje îmi oferă chiar detalii despre un astfel de tragic accident.

Escrocheria nigeriană

Tot ce trebuie să fac eu este să pretind că aş fi o rudă sau un partener de afaceri al defunctului şi să-i trimit, într-o primă fază, datele mele personale împreună cu un cont bancar domnului Momodu. Mesajul e politicos, formal, într-o engleză curată, conţine detalii convingătoare: numele băncii, poziţia bancherului (de obicei, cea de manager), amănunte tehnice bancare, un număr de telefon. Dacă m-aş lăsa atras de propunere, aş primi, pentru acest mic efort, între 15 şi 40 la sută din suma abandonată. Plus 10 la sută pentru cheltuielile care ar putea interveni, în proces.

Aceşti 10 la sută reprezintă, de fapt, adevărata miză pusă la bătaie. Emailurile sunt o momeală, primul pas, standardizat, al unei farse numite „Scrisoarea nigeriană“, „Escrocheria 419″, „Escrocheria nigeriană” sau „Oferta de bani nigeriană”. Articolul 419 din codul penal nigerian e cel care sancţionează astfel de activităţi criminale. Schema e o variantă a unei farse clasice, datând încă din secolul al XVI-lea, numită „Prizonierul spaniol”. O persoană importantă a ajuns într-o închisoare din Spania, nu-şi poate dezvălui identitatea fără consecinţe catastrofale şi singura cale de a scăpa e aceea de a mitui gardienii. Un apropiat e gata să-i sară în ajutor, însă nu dispune de bani suficienţi. Aici intră în scenă victima farsei, care e contactată, chipurile, datorită bunei reputaţii de care se bucură. Tot ceea ce trebuie să facă e să contribuie cu nişte bani pentru evadare, promiţându-i-se, în schimb, o recompensă substanţială. Mesajele fac, fără excepţie, apel la „încrederea” şi „discreţia” destinatarului.

(more…)

Comments ( 2 )

, , , , ,

(De pe Net) Abandonul lui Dorin Tudoran. E Internetul mai agresiv decât alte medii?

September 11th, 2009

„Când şi o grevă a foamei, ce te poate aduce uşor în preajma morţii, devine un bun prilej de băşcălie, pleci” scrie Dorin Tudoran în ceea ce pare a fi ultima postare de pe blogul său personal, deschis în luna iulie. Scriitorul a avut parte de unele comentarii agresive/sarcastice atunci când s-a adresat preşedintelui Băsescu, solidarizându-se cu Teodor Mărieş - acesta din urmă intrase în greva foamei, solicitând desecretizarea dosarelor Revoluţiei şi Mineriadelor.

Dorin Tudoran e, astfel, cea mai nouă victimă a trollilor de pe Internet. Blogul său a fost, pe de altă parte, dacă ar fi să judecăm doar după numărul comentariilor, un succes. Postul în care anunţă solidarizarea cu Teodor Mărieş a adunat, de pildă, 280 de comentarii. Iar de partea lui Dorin Tudoran au luptat cu cititorii cârcotaşi nume distinse, precum Liviu Antonesei şi Florin Iaru.

(more…)

Comments ( 16 )

, , , ,

(Din presă) Pseudorevoluţie Facebook, powered by Jucan & apropiaţii

August 31st, 2009

Mi se pare o glumă această „revoluţie” pe Facebook despre care scriu „Business Standard” şi 9 A.M. Un grup de prieteni s-a adunat să semneze un manifest care ar trebui să reprezinte, chipurile, o întreagă generaţie, suindu-şi propriile nume pe firmament.

Diagnosticul textului e, în aparenţă, corect: „Suntem blocaţi, inerţi, paralizaţi privind la două Românii: România LOR - hoţii, corupţii, agramaţii, tupeiştii şi România NOASTRĂ - a oamenilor cinstiţi, muncitori, pregătiţi, integri, capabili, tineri şi deştepţi”. E genul de diagnostic ce reprezintă starea de spirit a unei largi părţi a populaţiei, sunt lucrurile pe care le auzi în fiecare zi la toate emisiunile de analiză politică, sunt amprenta stilului Corina Dragotescu şi Mircea Badea, sunt bombănelile împletite ale tuturor pensionarilor din Cişmigiu.

(more…)

Comments ( 13 )

, , , ,

(De pe Net) Dovezi incontestabile despre naşterea lui Obama; conspiratorii nu dau înapoi

August 3rd, 2009

birth_certificate_obama

Povestea cu certificatul de naştere al lui Barack Obama mi se pare una dintre cele mai amuzante scorneli ale conspiratorilor americani. Pe de o parte, e clar că, în mijlocul verii, presa americană nu prea are subiecte, şi atunci pleacă urechea la opiniile unor republicani mai mult sau mai puţin extremişti care nu acceptă că au pierdut alegerile.

Pe de altă parte, această poveste arată cât de fascinaţi sunt americanii de teoriile conspiraţiei. Unii „specialişti” susţin că, deoarece Barack Obama nu a adus până acum dovezi concludente despre naşterea sa pe teritoriul SUA, el ar trebui arestat şi… deportat. Dacă aveţi timp de pierdut, vedeţi un pseudo-documentar cu astfel de „experţi” aici.

(more…)

Comments ( 31 )

, , , ,

(De pe Net) Membru al lumii interlope. Gata cu phishingul la Raiffeisen

July 23rd, 2009

Nu pot să nu remarc ştirea aceasta: „Alen Moisin, membru al lumii interlope din Braşov (…), a fost reţinut, miercuri, fiind acuzat de infracţiuni informatice alături de alte 17 persoane”.

Oare cum e să fii membru al unei lumi interlope? E ca şi cum ai face parte dintr-un club? Ţi se eliberează şi o legitimaţie cu poză şi ştampilă? Când intri în lumea interlopă trebuie să te ştergi pe pantofi şi să ai ţinută obligatorie?

Serios, înţeleg să fii membru în „Yachting Club”, în comisia de corectură de la BAC, în Parlamentul României. Dacă eşti membru undeva, înseamnă că acea calitate ţi se recunoaşte formal, pe termen lung. E trist dacă mafioţii români sunt membri ai lumii interlope: înseamnă că toată lumea ştie ce sunt ei şi sunt salutaţi cu respect pentru asta. Poate au şi anumite avantaje presupuse de statutul de membru, o consultaţie lunară gratuită la un cabinet medical?

Altfel, mă bucur că au fost prinşi cel puţin unii dintre băieţii ăştia cu phishingul la cardurile Raiffeisen Bank. Cred că am primit vreo 100 de mesaje în care mi se cerea să introduc datele contului meu pe un site, evident, fals, fără să fi avut vreodată un card Raiffeisen.

Comments ( 13 )

, ,

(Opinii) Cinci motive pentru a nu crede în teoriile conspiraţiei

July 22nd, 2009

Nu odată mi s-a întâmplat să cunosc oameni aparent echilibraţi şi bine mobilaţi intelectual care, de la o vorbă la alta, mi-o trânteau: „Ştii că americanii n-au fost niciodată pe lună?”; „Lumea e condusă de evrei!”. Sau: „Ai văzut cum ne manipulează ăştia cu cipurile?”. Mulţi oameni inteligenţi se blochează în punctul acesta: marile teorii ale conspiraţiilor mondiale.

Am avut mereu o repulsie structurală faţă de acest mod de a gândi. Când aud astfel de gogomănii, mă abţin cu greu să nu izbucnesc într-un râs nervos. Argumentele raţionale, de regulă, nu funcţionează aici. Totuşi, de fiecare dată, încerc să-mi păstrez calmul şi să formulez obiecţii de pe poziţii logice. Alternativa ar fi să-l iau de individ de gugler şi să-i trag două palme.

Trei teorii apar cel mai frecvent: i) lumea e condusă de o forţă ocultă, etnico-economico-religioasă (marea conspirţie iudeo-masonă); ii) lucrurile nu sunt ceea ce par a fi şi guvernul/biserica ne ascund adevărul (aselenizarea misiunii Apollo 11 a fost o înscenare într-un studio de la Hollywood; atentatele de la 11 septembrie au fost puse la cale chiar de americani; Iisus şi Maria Magdalena s-au iubit carnal şi au avut copii); iii) ne merge din rău în mai rău pentru că cineva urmăreşte asta şi are de câştigat de pe urma eşecurilor noastre (suntem permanent sabotaţi de agenturi străine; Occidentul ţine România în sărăcie ca să aibă aici o piaţă de desfacere). Cele trei teorii implică, toate, faptul că adevărul ne e ascuns, că lumea e aşezată pe alte temeiuri decât cele pe care le cunoaştem în mod oficial şi că lucrurile merg prost dintr-o cauză invizibilă, însă precis identificabilă.

Iată cinci motive pentru a nu crede în astfel de teorii (mai corect ar fi să le spunem ipoteze): 

(more…)

Comments ( 89 )

, , , ,

(Meta) Premiu pentru cel mai original/halucinant comentariu

July 20th, 2009

Încep săptămâna cu un premiu. Îl premiez pe cel mai inteligent/delirant comentator de pe acest blog, care mi-a scris cel mai original/halucinant comentariu de până acum. Se numeşte Rupert Wolfe Murray şi ar putea fi zambian (deşi îl suspectez că e fie britanic, fie român). El mi-a scris aşa, în subsolul articolului despre şoseaua de coastă a lui Mazăre şi despre şoferii care îşi fac de cap pe plaja de la Mamaia:

„Why are you insulting Zambia? Surely their beaches are way better than the parking lot / campsite the Romanians call their beach?”

(Să vă traduc? „De ce insultaţi Zambia? Cu siguranţă plajele lor sunt cu mult mai bune decât parcările/campingurile pe care românii le numesc plajă”).

(more…)

Comments ( 6 )

, ,

(Opinii) Ziarele on-line ar putea să introducă taxe pe conţinut. Pariaţi pe bloguri?

July 17th, 2009

Lionel Barber, editorul „Financial Times”, a declarat recent, conform Mediafax care citeatză „The Guardian”, că majoritatea site-urilor de ştiri vor introduce taxe pentru accesul la materialele publicate online, în decurs de un an.

Barber consideră că una dintre principalele provocări cu care se confruntă instituţiile furnizoare de ştiri este construirea de platforme online cu plată, care fie să îi taxeze pe cititori în funcţie de ştirile citite, fie să le asigure acces integral la materialele de pe site-uri contra unui abonament.

Declaraţiile editorului „Financial Times” vin după ce o serie de alţi editori au sugerat că industria ziarelor are nevoie de o modificare semnificativă a modelului de afaceri. Rupert Murdoch a declarat, în luna mai, că se aşteaptă ca site-urile ziarelor din portofoliul News Corporation să introducă taxă pe conţinut în decurs de un an. Murdoch a mai precizat, la momentul respectiv, că site-urile gratuite ale ziarelor sunt un model de business „deficitar”.

Cotidianul „New York Times” a anunţat la rândul său, că ar putea introduce taxe pe conţinut în circa o lună.

Trei întrebări se ridică aici. Mai întâi, unul dintre avantajele presei on-line, pe lângă costurile mici de publicare, este tocmai accesul gratuit la informaţie. Mulţi cititori preferă ziarele electronice tocmai pentru că nu trebuie să meargă la chioşc şi să dea banii pe ele.

(more…)

Comments ( 3 )

, , , , , ,

(Opinii) Michael Jackson: arderea în efigie

July 7th, 2009

coperta-jackson

Isteria provocată de moartea lui Michael Jackson pare să se apropie de sfârşit astăzi, când trupul starului va fi înmormântat, în cele din urmă, într-un cimitir din Hollywood. În cele aproape două săptămâni care s-au scurs de la moartea lui Jackson am văzut lumea întorcându-se în anii ‘90, când hiturile sale făceau legea.

Marşuri pentru Michael, clipuri ale lui Michael difuzate non-stop la televizor şi la radio, postate pe toate site-urile şi bloguri, vânzări record de CD-uri. Mulţi fani l-au jelit cu durere sinceră: „mereu te vom iubi, Michael!”. Unii, mai slabi de înger, s-au sinucis. Vedetele din preajma sa, de la Madonna la Paul McCartney, s-au declarat distruse. Unul dintre articolele cele mai comentate este cel al Lisei Marie Presley, în care fosta soţie a starului declară că acesta era sigur că va muri precum Elvis. Postul de pe MySpace al fiicei lui Elvis Presley e, în acelaşi timp, unul dintre cele mai sincere şi mai bune texte scrise după moartea lui Michael: ea recunoaşte, franc, că nu a avut destulă pricepere să-l salveze.

Rari sunt şi în România bloggerii sau editorialiştii care s-au putut abţine să scrie cel puţin un rând despre Michael Jackson. Multe intervenţii, când nu procedează la „arderea în efigie”, sunt cinice şi alunecă pe panta celor mai vehiculate clişee. Am citit texte semnate de oameni de la care nu m-aş fi aşteptat niciodată să comenteze ceva despre starul pop: pur şi simplu, zonele lor de competenţă nu se intersectează cu teritoriul lui Michael Jackson. Patru dintre aceştia evoluează în prima linie a comentatorilor cu pretenţii elitiste: Mircea Cărtărescu, Traian Ungureanu, Cristian Tudor Popescu şi Mihai Neamţu.

Ca observaţie de fond: despre morţi numai de bine e o regula care ar trebui să se aplice, totuşi, în mass-media, cel puţin până la înmormântare. Sau, altfel spus, între fenomenul Michael Jackson, cu bunele şi relele sale, şi omul Michael Jackson ar trebui făcută, la cald, o disociere de bun-simţ. În faţa morţii cu toţii ar trebui să simţim o minimă sfială.

„Ce figură tragică şi grotescă acest Jacko!” exclamă, într-un editorial din EvZ, scriitorul Mircea Cărtărescu. „Voi vorbi cu milă şi groază despre bietul, hidosul Michael Jackson, nefericitul rege al muzicii pop”, continuă el. Mila se vede din plin printre rândurile sale, când îl compară pe Michael cu un gladiator spintecat în arena show-biz-ului şi când îl consideră un „freak de bâlci”, victimă a hainei lumi a spectacolului. E o milă condescendentă, ce-i drept, însă e şi empatie în acest text, cu acel Michael pe care îţi vine cel mai uşor să-l plângi, martirul neînţeles, mielul jertfit pe altarul mass-media.

(more…)

Comments ( 13 )

, , , , , , , , , , , , , ,

(Meta) Câteva reguli de comunicare: bâtele şi pistoalele la garderobă

July 3rd, 2009

În Japonia există anumite spaţii unde oamenii stresaţi şi furioşi se pot descărca. Vine muncitorul în costum de la birou, ia o bâtă de baseball şi sparge nişte farfurii. Sau ia pistolul şi sparge nişte sticle. Stă acolo până îi trece supărarea. Nu se ştie ce-şi imaginează el în timp ce devastează decorul, poate vede în fiecare farfurie mutra şefului sau pe-a clientului sau poate vede doar roşu peste tot. Important e că omul iese de acolo răcorit, aproape ca nou.

În România nu există astfel de locuri, deşi clasa oamenilor care lucrează în companii e tot mai largă iar stresul lor e tot mai ridicat. Ar putea ieşi de aici un dublu beneficiu. Cineva ar deschide o afacere profitabilă, pentru că fiecare jumătate de oră de spart bibelouri ar costa atâţia lei. Iar clienţii ar avea şi ei de câştigat, pentru că ar merge acasă mai calmi şi a doua zi ar lua mai uşor viaţa în piept. Întreaga societate ar avea, în cele din urmă, de câştigat, pentru că ar fi mai puţină violenţă domestică, mai puţini copii maltrataţi de părinţi, mai puţini oameni gata să sară din pantofi în butoiul cu alcool. Afacerea asta ar lua, poate, din clienţii crâşmelor, eliminând efectele secundare ale beţiilor la crâşmă.

Şi ar mai avea o asemenea afacere un efect secundar: ar fi mai puţini oameni furioşi care comentează pe siteuri şi pe bloguri. E incredibilă furia unor comentatori, ura cu care se reped la autorul articolului, suspiciunea cu care privesc fiecare virgulă şi fiecare cuvânt. Eu unul văd aici doar pornirea de a sparge nişte sticle, sub protecţia anonimatului. Însă blogurile n-ar trebui să îndeplinească această funcţie, de loc pentru vărsat nervi prin devastare. Fie şi pentru faptul că dvs, comentatorii, nu plătiţi la intrare o taxă pentru aşa ceva.

Pentru comentatorii blogului de faţă va exista o singură regulă de comunicare: bâtele şi pistoalele se lasă la intrare. N-aveţi ce căuta cu vorbe urâte şi cu nervi în spaţiul de comentarii. Cine foloseşte apelative zoologico-anatomico-mistico-genealogico-sexuale către autorul blogului sau către alţi comentatori e afară (i se şterge comentariul) şi e banat. Fără boi, fără morţi, fără sfinţi, fără componente anatomice.

Cine se enervează şi-şi manifestă nervii altfel decât într-o formă retorică şi într-un scop argumentativ e, de asemenea, afară. Dacă vreţi să înţepaţi, fiţi, cel puţin, inteligenţi. Efortul de a fi inteligenţi vă va transforma furia în altceva. Pentru aceasta v-aţi şi aşezat de la bun început la masa de scris, pentru defulare puteţi găsi, altfel, o grămadă de sticle de spart.

Pentru autorul blogului există, de asemenea, o regulă de comunicare: va răspunde comentariilor care i se vor părea inteligente/provocatoare şi se va adresa la persoana a doua plural, cu „dvs”, celor care îi fac onoarea să-l citească şi să-i comenteze ideile. Excepţie vor face acei comentatori pe care-i cunoaşte personal şi/sau care îi sunt prieteni apropiaţi: ei vor încasa din plin câte un „tu”.

 

Comments ( 5 )

, , , , , , , , ,

(Presa internaţională) Efectele noilor tehnologii asupra intelectului uman

June 8th, 2009

„Din punct de vedere cultural”, scrie romancierul Benjamin Kunkel într-un articol din publicaţia bianuală „n+1″, „Internetul are farmecul şi limitele unui spectacol de varietăţi”. El detaliază: „Internetul îmi satisface deseori curiozitatrea şi simţul umorului, ceea ce nu e puţin lucru, dar aceste satisfacţii nu trebuie confundate cu gratificările aduse de poezie, filosofie, istorie, de maniere de scriitură ce lipsesc aproape cu desăvârşire din mediul on-line. Care sunt speciile native ale prozei pe Internet? Articolele de opinie, notele de jurnal, reacţiile la cald, aluziile, poliloghiile şi mâzgălelile de graffiti - forme meritorii, însă marginale şi perisabile precum toporaşii de-a lungul unui râu”.

Promiscuitate semiotică

Noile tehnologii de comunicare ar promova o formă intensă de „promiscuitate semiotică”: „mai multe mesaje sunt trimise şi primite, mai mult conţinut e postat şi consumat, în timp ce toate aceste comunicaţii - concurând, deseori, pentru atenţia noastră pe unul sau două ecrane - tind să fie mai scurte, mai frecvente, mai spontane şi mai neglijente”. Criticile cele mai frecvente aduse culturii pe internet evidenţiază „informalitatea mesajelor noastre promiscue”. Cu cât sunt mai accesibile, mai ieftine şi mai abundente, aceste forme de comunicare sunt tot mai puţin supuse nevoii de a fi „importante, semnificative sau definitive - altfel spus, de a ne rămâne în minte”. În concurenţa zgomotoasă dintre ele, arată Benjamin Kunkel, singura lor ambiţie e, cel mai adesea, doar aceea de a atrage cel mai rapid atenţia.

În privinţa bloggerilor, toată lumea ştie că:

1. nu toţi bloggerii au lucruri valoroase de spus;

2. puţini oameni au ceva original de spus;

3. doar o mână de indivizi ştiu cum să scrie bine;

4. cei mai mulţi oameni ar face aproape orice pentru a fi plăcuţi;

5. „clienţii” au întotdeauna dreptate, însă oamenii nu au mereu dreptate.

Bloggerii, per ansamblu, „scriu neglijent, ideile lor sunt simple platitudini, îşi perie cititorii şi se perie între ei şi popularitatea lor nu reprezintă un indiciu al valorii”. Tindem deseori să uităm, arată Kunkel, că „toate lucrurile de foarte bună calitate sunt în egală măsură dificile şi rare”. Viaţa digitală subminează, de asemenea, „răbdarea cu care oamenii citesc şi scriu”. Proliferarea scrisului în grabă distruge ocaziile şi motivarea pentru a crea „un text atent şlefuit”. Cei care scriu în mod neîngrijit citesc, de asemenea, într-un mod neîngrijit. Spre exemplu, din ce în ce mai puţini studenţi sunt capabili, la universitate, să citească de la un capăt la celălalt cărţi.

Sindromul atenţiei deficitare

Efectul principal asupra intelectului ar fi „lipsa unei discipline mentale”. „Pe internet, un impuls necesită doar câteva secunde pentru gratificarea sa”. Această tendinţă spre deviere continuă a atenţiei şi inconsistenţa „conţinutului” de pe net e ceva ce intră în opoziţie cu însăşi esenţa meseriei de scriitor: scrisul e mai dificil pentru un scriitor decât pentru alţi oameni; „ceea ce s-a scris fără efort e, de obicei, citit fără plăcere”.

Pe scurt, dacă veţi trece în era Internetului, veţi constata că veţi citi mai puţine cărţi şi că, în general, ceea ce citiţi va avea tot mai puţină substanţă; însă, vă consolează Benjamin Kunkel, viaţa dvs ar putea deveni, totuşi, mai amuzantă.

Comments ( 3 )

, , , , , , , , ,

(Opinii) Despre trolli

June 3rd, 2009

Trolii sunt acele fiinţe care nu sunt în stare de nimic bun. Greoi, agresivi şi înzestraţi cu un intelect rudimentar, trollii sunt mereu în căutarea unui lucru pe care să-l facă bucăţele. Cei din folclorul scandinav (şi din literatura lui Tolkien) zdrobesc tot ceea ce prind sub labele lor mari, de la case la ţeste de muritori. Cei de pe internet, din secolul XXI, strică munca şi plăcerea unor oameni care îşi văd de treaba lor.

Un troll cibernetic se bagă mereu în discuţii spre a le arunca în derizoriu, distrugând, practic, premisele de încredere dintre membrii unui forum sau dintre participanţii la o dezbatere de pe un blog. Un troll nu se mulţumeşte însă cu atât: prin natura sa mitocănească, el/ea va arunca noroi şi venin în stânga şi-n dreapta, sperând să nimerească prin voia întâmplării vreo fire mai sensibilă, de a cărei reacţie să-şi râdă apoi în barbă.

Câţiva trolli de acest fel au distrus, acum două luni, blogul Lucieit. Au pornit o campanie de hărţuire la adresa persoanei care scria din spatele acestui pseudonim şi, până la urmă, omul în carne şi oase a cedat. E ciudat cum cineva poate să clacheze în faţa unor atacuri din registrul fabulaţiilor oteviste, atunci când se află sub protecţia unui pseudonim. Însă, până la urmă, reaua-credinţa şi agresivitatea acestor atacuri, mai mult decât păturnderea în „spaţiul personal” au făcut-o probabil pe Luciat să îşi anunţe abandonul.

(more…)

Comments ( 3 )

, , , , ,

(Arta parodiei) Pooh & Pig Flu

May 27th, 2009

Winnie-the-Pooh s-a contaminat şi el, într-o variantă parodică postmodernă, de temerile medicale/mediatice ale zilelor noastre.

pooflu-lg

Subiectele din ziarele de astăzi m-au trimis cu gândul la acest post văzut mai demult pe Boing Boing.

Le amintesc tuturor celor ce râd de probleme serioase că lucrurile se pot întâmpla şi ca aici (gluma mi se pare, totuşi, grosolană).

Comments ( 0 )

, , ,

(Update) Jocurile pe calculator: literatura noului secol?

May 25th, 2009

Articolul meu despre relaţia dintre literatură şi jocurile pe calculator a stârnit oarece polemici. Revin cu un update, în care vreau să punctez două aspecte: i) sunt cu adevărat jocurile pe calculator o formă de literatură? şi ii) sunt jocurile pe calculator un focar de analfabetism şi un divertisment periculos pentru noua generaţie? Le răspund, în special, prin acest update lui Paul, Nicu Urs, dezGusty, de pe blogul meu, şi lui otonel şi dementu_de_mine de pe Hotnews. 

i) Argumentul lui Paul, care spune că într-un joc nu prea mai rămâne nimic literar, e unul valabil. Nu sunt deloc de acord cu faptul că acesta ar putea fi un motiv de plictiseală, cele două forme presupun experienţe destul de diferite. Cred că jocurile pot fi, în cel mai bun caz, o formă de paraliteratură, aşa cum sunt şi benzile desenate. În procesul de transformare de la scenariu la joc, textul îşi pierde multe dintre atributele literarităţii. De exemplu, aşa cum bine observa cineva, literatura citită presupune libertatea imaginaţiei, doi oameni nu văd un personaj sau un decor al unei cărţi în acelaşi fel; e ceva ce jocul, la fel ca şi benzile desenate, va pierde, câştigând alte lucruri, cu totul specifice: interactivitate, libertate de mişcare, un control mai mic sau mai mare al gamerului asupra poveştii, dobândirea şi utilizarea anumitor deprinderi mentale.   

Acest fapt nu înseamnă, pe de altă parte, că jocurile nu pot folosi la întreaga capacitate talentul unui scriitor şi că, prin mijloacele de exprsie inovattoare, ele nu vor deveni extrem de provocatoare pentru un autor cu mintea deschisă. Cazul lui Douglas Adams, citat mai devreme, e un exemplu în acest sens. Douglas a scris pentru cele trei jocuri scenariul şi dialogurile, iar diferenţa s-a văzut.  

Cititorii au libertatea de a alege între o carte şi un joc. Cei mai mulţi tineri vor alege, fără îndoială, jocul, şi de aici ipoteza că jocurile ar putea deveni literatura noului secol. Însă a juca „Dante’s Inferno”, chiar cu versuri din Virgiliu recitate pe fundal, nu înseamnă a învăţa ceva despre „Divina comedie” a lui Dante. E „o distracţie pe cinste”, şi atât. Desigur, în altă ordine de idei, ar fi un mare punct câştigat dacă cineva care a jucat „Dante’s Inferno” ar pune mâna şi pe „Divina comedie”.

 ii) Acuzaţia că ficţiunile îi vor tâmpi pe copii, deoarece „nu or să mai aibă simţul realităţii şi vor face confuzii între evenimente reale şi imginare”, i-a fost adesea adusă şi literaturii. Am încercat să-i răspund pe larg aici. În ceea ce priveşte daunele aduse de jocuri culturii generale, vezi punctul de mai sus. Precizez, însă, că există jocuri şi jocuri: dacă puştii vor juca numai „Counter Strike” şi, mai ales, dacă nu vor avea o măsură în timpul petrecut în faţa calculatorului, desigur că îşi vor şubrezi mai întâi sănătatea, apoi intelectul. Sunt, însă şi jocuri din care, după 10, 20 sau 30 de ore dedicate parcurgerii lor (atât ia, în medie, şi un roman mai dolofan), nu lasă un gol în urma lor. Cei care au comentat au numit câteva dintre preferatele mele: „Sam and Max Hit the Road“, „Grim Fandango” „The Secret of Monkey Island“, cele două RPG-uri fabuloase din seria „Star Wars” (KOTOR şi KOTOR 2), „The Longest Journey” şi, desigur, marile mele favorite, „Syberia I” şi „Syberia II“, ale lui Benoit Sokal. Nu pot lipsi de pe listă alte două titluri clasice, „Day of the Tentacle” şi „Kyrandia“. Nu recomand nimănui să se „alfabetizeze” doar cu aceste jocuri, v-aş spune însă că, dacă nu sunteţi în urmă cu lectura, ar fi o idee foarte bună să încercaţi şi aceste jocuri.

Comment ( 1 )

, , , , ,

(Pe teren) Câteva concluzii, Noaptea Muzeelor 2009

May 18th, 2009

coada-mare1

Sâmbătă noaptea am pornit, aşa cum am promis, turul Nopţii de la Muzeul Militar Naţional. Am reuşit să văd vreo patru muzee, deşi „a vedea” e aici un verb impropriu folosit. O alergătură însoţită de frecvente îndemnuri şi admonestări, „haideţi, domnu’, haideţi, mai vor şi alţii să vadă tabloul ăla” ar descrie mai bine experienţa nopţii.

Una peste alta, se impun următoarele concluzii:

  • Public pentru muzee există, altfel nu s-ar explica îmbulzeala din seara de sâmbătă. Pentru a-l atrage, însă, este nevoie de evenimente;
  • Deşi muzeele bucureştene au organizat spectacole, proiecţii de film, piese de teatru, expoziţii speciale etc, ele nu au fost propriu-zis deschise de Noaptea Muzeelor; cele mai multe dintre ele nu au lăsat decât o parte din săli accesibile publicului, pe motiv că personalul şi exponatele nu ar face faţă unei asemenea invazii;
  • Senzaţia mea a fost că Muzeul Militar Naţional, dar şi alte muzee erau pregătite pentru situaţia în care intră unu-doi vizitatori pe zi; nu era deloc în regulă să apară un astfel de puhoi şi supraveghetorii păreau că-i privesc cu reproş pe sutele de vizitatori care, în loc să stea acasă, deciseseră să le calce pragul (înţeleg, dincolo de asta, că oamenii erau obosiţi, însă cu siguranţă un asemenea aflux e pentru muzeele bucureştene un lucru total neobişnuit);
  • Evenimentul „Noaptea Muzeelor” din 2009 a fost un succes şi arată că bucureştenii sunt mai mult decât pregătiţi să guste oferte culturale; mai mult, cultura, în sine, nu e o Cenuşăreasă, e doar prost împachetată şi servită consumatorilor sau nu e servită consumatorilor deloc;
  • Am văzut o mulţime de locuitori ai cartierelor catalogaţi, îndeobşte, drept „ţărani” sau „cocalari de mall” care veniseră la muzeu; e un fapt care îmi arată că cel puţin unii oameni de acest fel nu sunt proşti, sunt doar lipsiţi de opţiuni şi părăsiţi în cartierele lor;
  • Fără Muzeul Satului Dimitrie Gusti, deschis „din motive de securitate a patrimoniului, în special pericolul de incendiu” doar până la 18.00, la Noaptea Muzeelor au luat parte, propriu-zis, doar 10 instituţii anul acesta; dintre ele, doar cinci sunt, cu adevărat, muzee mari. Când în circuit vor intra şi Muzeul Ţăranului Român, şi Muzeul Antipa, vom avea şapte muzee de prim rang - coloana vertebrală muzeală a Bucureştiului. Cam puţin pentru cele trei milioane de locuitori europeni din cel mai mare oraş, centru comercial şi cultural al ţării;
  • Iniţiativa de a oferi gratuit transport şi acces pentru toate muzeele e una lăudabilă, însă o taxă fie şi modică, de 10 RON, pentru întregul circuit ar fi fost rezonabilă; în fond, e firesc să se finanţeze şi cultura de undeva. Doar ministresa turismului îşi permite să ofere, gratuit, concerte cu Goran Bregović pe banii publici.

(more…)

Comments ( 9 )

, , , , , , , , , ,

(De văzut) Rockeri vs depeşişti - sâmbătă, în Parcul Izvor (?!)

May 14th, 2009

Pe vremea copilăriei mele, imediat după 1990, oamenii se împărţeau în rockeri şi depeşişti. Aceasta a fost prima separare în clase antagonice, în funcţie de preferinţe în materie de muzică, fiind în acelaşi timp mai mult decât o discriminare bazată pe gusturi muzicale. Trebuia să alegi, erai fie rocker, fie depeşist. Nuanţe la mijloc nu existau.

La 12 ani mi-era cam greu să prind nuanţele muzicale. O vreme, până când am văzut un poster cu Depeche Mode în camera surorii depeşiste a unui tovarăş de joacă, nici nu mi-a fost clar ce fel de formaţie sunt depeşii ăştia. Pentru mine, însă, depeş era o chestie de rău. Suna a ceva sectant, combinat cu ceva dubios, care le făcea pe profesoarele conservatoare, cu coc şi arătător, să se enerveze.

Mai târziu, mi-am dat seama ce vexa gusturile conservatoare ale profesoarelor: stilul glamorous al formaţiei, muzica electronică, punk şi new wave, chiar originea şi educaţia modestă a membrilor trupei, care o plasa într-o anumită subcultură erau suficiente motive pentru a scuipa în sân. Deocamdată, la începutul anilor ‘90, Alan Wilder era încă membru al trupei, aceasta tocmai scosese single-urile „Personal Jesus” şi „Enjoy the Silence”, iar eu ştiam una şi bună: să fii depeş e ceva nasol. Pentru oricine mă întreba, eu eram, oficial, rocker.

(more…)

Comments ( 0 )

, , , , , , ,

(De pe Net) Atenţie la Facebook

May 7th, 2009

Pentru toţi marii iubitori de Facebook, acest filmuleţ ar trebui să ridice oareşce probleme. Să agaţe la periferia elanului lor internautic nişte semne de întrebare. Veţi vedea în cele patru minute că, atunci când vă faceţi contul sunteţi de acord ca o grămadă de date personale pe care le furnizaţi să fie folosite după bunul plac al companiei. Şi această clauză a contractului, întru totul favorabilă intereselor Facebook, pare a nu fi întâmplătoare. Puţină paranoia, cel puţin pentru americani, uneori nu strică.

O colegă de liceu emigrată în Statele Unite mă întreba într-un mesaj dacă în România e răspândită această reţea. „Aici, pentru americani, Facebook-ul e ca şi cum ai respira”, îmi spunea ea. Ei, poate asta e şi ideea.

Via dupabloguri.ro.

Comments ( 0 )

, , ,

RSS Feed

Search