Am deschis site-ul Evz.ro taman când acesta arăta cam aşa: în partea stângă, la Exclusiv Evz, un articol emoţionant, intitulat „Am învăţat şah în piaţă, cu boschetarii”, despre un inginer român şomer, câştigător al Campionatului Mondial de Şah rezervat amatorilor; în dreapta, la Video Evz, un alt articol emoţionant, intitulat „Portret de muzician”, despre un tânăr câştigător a nenumărate concursuri de muzică, „în ciuda faptului că instrumentul său este vechi şi deteriorat”.
Articolul din stânga dezvoltă schema „Aici, în Râmnicu-Sărat, nu avem niciun club de şah. Eu am învăţat să joc în piaţă, pe tarabă, cu boschetarii”. Cel din dreapta e o variaţiune a leitmotivului „Victor nu are însă posibilitatea să-şi cumpere o tubă nouă”. Ştefan Pârlog a învins în finală un puştan de 11 ani, considerat „una dintre marile speranţe ale şahului românesc”. Victor-şi-atât (numele de familie nu e precizat) ar câştiga toate concursurile dacă ar avea o tuba nouă, însă „acest lux costă între 2 mii şi 12 mii de euro”.
Nu spun că performanţa lui Ştefan sau reuşitele nenumite ale lui Victor nu sunt demne de apreciat. Ceea ce mă deranjează este setea după astfel de ştiri şi accentul pus pe Evz în cele două poveşti. Ceea ce iese în evidenţă nu e performanţa în sine, ci povestea Cenuşăreselor care ajung să strălucească. Faptul e evident în cazul articolului despre Ştefan Pârlog, unde parcursul băieţelului de 11 ani ajuns, la rândul său, în finală este menţionat în treacăt, într-un paragraf. Radu Cristian Toma, copilul învins de Ştefan, are însă un antrenor de şah, un program de pregătire, o carieră; el nu este o Cenuşăreasă.
Presa românească este însetată de noi şi noi cazuri Costel Busuioc. Mă întreb ce se ascunde în spatele acestui interes pentru amatori săraci şi autodidacţi/lipsiţi de mijloace potrivite de expresie care ies, peste noapte, din anonimat. Mă tem că acestea nu sunt altceva decât visele din somnul unei populaţii sărace, alcătuită din indivizi ce visează ca, la rândul lor, să iasă şi ei într-o bună dimineaţă din anonimat. Dacă o cale, a muncii sistematice şi a educaţiei riguroase, e închisă, rămâne mereu supapa norocului şi a loviturii de telenovelă, când răţuşca cea urâtă îşi descoperă un talent extraordinar.
Şi, mai adânc, cred că se află eterna consolare a zisei „deşi suntem săraci, iată că tot noi, românii, suntem mai înzestraţi decât alţii”.
