Intriga celui mai recent roman al lui Dan Lungu e aceasta: un tânăr ziarist părăsit de prietena lui ajunge, treptat, să se împate cu el însuşi descoperindu-l pe Dumnezeu. Sau pe oamenii care cred în acesta. Vom vedea, parcurgând cartea, că nu e neapărat unul şi acelaşi lucru.
Jurnalişti vs neoprotestanţi
Peste deriva lui Andi se construieşte romanul, împărţit în două planuri temporale intercalate: unul al unui Eu, la persoana I, şi altul al unui El, Andi, la persoana a III-a. Cele două Eu-ri sunt una şi aceeaşi persoană, acest fapt mi s-a părut, de la început, destul de evident. Întrebarea pe care şi-o pune cititorul e de ce planul lui El e defazat în avans faţă de cel al lui Eu şi ce sens are această mişcare permanentă, înainte şi înapoi, de la un capitol la altul. Pentru a primi un răspuns, va fi nevoie de răbdare şi de multă atenţie. Cheia stă în a urmări cum va evolua şi încotro va duce criza tânărului erou.
Momentul când toate certitudinile se prăbuşesc este foarte propice pentru o întâlnire plină de semificaţii. În viaţa lui Andi va apărea Set, un profesor de matematică devenit prezbiter adventist. Întâlnirea e aşezată la capătul unui şir de întâmplări ce trece, în ordine inversă, printr-o anchetă jurnalistică despre sectanţi, printr-o situaţie dificilă la ziar, legată de zgândărirea unui om de afaceri influent, prin pierderea garsonierei şi prin despărţirea, aparent fără nici un motiv, de Marga. Aceasta e o colegă de ziar alături de care Andi a petrecut una dintre cele mai fericite perioade ale vieţii sale. Romanul are două repere cronologice fixe: despărţirea de Marga, ce marchează punctul „mai rău de atât, nu se poate” şi întâlnirea cu Set, sinonimă cu „de aici începe vindecarea”.
O rezolvare cu echivoc
„Cum să uiţi o femeie” ar putea fi un titlu de faţadă, romanul fiind, de fapt, despre „Cum să-l descoperi pe Dumnezeu”. Andi pare, dintru început, un individ prea ironic şi lucid pentru a deveni un membru „spălat pe creier” al bisericii adventiste. Va înţelege, desigur, că pocăiţii sunt nişte oameni interesanţi, pe seama cărora circulă multe bârfe răutăcioase şi a căror imagine e, pentru cei mai mulţi dintre noi, una falsă, bazată pe o crasă ignoranţă (vezi scena în care ciobanii îi biciuiesc pe Set şi pe tovarăşii săi, strigându-le „Să se ducă în Palestina, în ţara lor”). Dar nu lasă impresia că ar fi genul care să se convertească. Pe de altă parte, e şi el un membru al parcului uman, suferind, în propria sa exprimare, de „bube” serioase pe suflet; altfel spus, e numai bun pentru „pocăire”.
Dincolo de acest echivoc, Dan Lungu confirmă, prin cel mai recent roman al său, că e un prozator înzestrat, stăpânind cu multă inteligenţă o construcţie temporală dificilă şi explorând subiectul sensibil al unei revelaţii religioase, în perimetrul cultelor neoprotestante, fără a face prozelitism. Deşi registrul mizerabilist e omniprezent, „Cum să uiţi o femeie” pluteşte, cumva, pe deasupra lui, ridicând naraţiunea la un nivel superior. Acesta e suţinut de trăirile cât se poate de autentice ale lui Andi, de descoperirile şi de revoltele sale şi de un partener la fel de viu şi de autentic, prezbiterul adventist Set.
Citiţi şi o recenzie de Cristina Balinte aici.
