Despre carti si alte repere culturale
Foarte sugestivă poza din EvZ de astăzi, pentru Guvernul Boc IV. Sau e Boc V? Putem număra până la VI, şi apoi mergem să votăm un nou parlament?
L-am auzit ieri pe dl Băsescu spunând, la învestirea sa de către Curtea Constituţională, că o parte a electoratului “i-a dat o lecţie”. Mă întreb care e, în opinia preşedintelui, această lecţie şi dacă în acest fel (făcând ceea ce ne-a arătat că ştie mai bine să facă) intenţionează să ţină seama de ea.
Cea mai recentă carte a jurnalistului britanic Misha Glenny, „McMafia. Crime fără frontiere“, a fost recent tradusă şi în limba română, la Editura Curtea Veche. Glenny este un jurnalist specializat pe istoria Europei de Sud-Est şi s-a aflat, în calitate de corespondent al cotidianului „The Guadrian”, în mijlocul evenimentelor ce au condus la prăbuşirea comunismului, în 1989, şi mai târziu a fost martor al războiului din fosta Iugoslavie.
Am încercat, prin discuţia care urmează, să mă raportez la o perspectivă externă avizată asupra evoluţiilor politice şi sociale din ultimii 20 de ani, din spaţiul nostru geografic. Nu m-am putut abţine să nu-l iau însă pe Misha Glenny şi pe post de profet; previziunea sa - drumul spre normalitate, în România, va mai dura câteva decenii, însă şi mulţumită influenţei UE la capătul său este sigur că vom ajunge.
Interviul a apărut şi în revista „Cultura“.
„Ca entitate culturală, Europa este cu totul şi cu totul fascinantă”
Cătălin Sturza: Câte Europe credeţi că există pe hartă, dacă ne raportăm la mentalitatea europenilor? Sunt două Europe, de Est şi de Vest? Sunt trei Europe, cea de Vest, civilizată, Europa Centrală, o zonă de tranzit, şi Balcanii, zona sălbatică şi necunoscută a Europei?
Misha Glenny: Cred că există foarte multe Europe şi poţi despărţi continentul într-o mulţime de regiuni politice. O împărţire pe care nu aţi menţionat-o este între Europa de Sud şi cea de Nord. Nu am nici un dubiu că există o diferenţă de mentalitate între popoarele mediteraneene şi cele din nord.
Ct. S.: Latinii şi scandinavii.
Dincolo de toate dezbaterile pasionale pro sau contra, mă gândesc că numele lui Traian Băsescu, al lui Crin Antonescu sau al lui Mircea Geoana nu ar trebui să facă o diferenţă aşa de mare, pentru România. Trăim în continuare, dacă nu mă înşel eu, într-o republică parlamentară, cu un preşedinte apolitic, ce nu ar trebui să favorizeze nici un partid. Cred că e un obicei prost acela de a aştepta mereu omul providenţial, care să rezolve toate problemele pentru ţară. E un obicei ce sfârşeşte, invariabil, în dezamăgiri crunte, toate injuriile îndreptându-se într-un final spre un singur individ - preşedintele care îşi termină mandatul.
Traian Băsescu e primul preşedinte care obţine, după Revoluţie, două mandate la rând. Vă mai amintiţi de dezamăgirea de la finalul mandatului Constantinescu, ce l-a scos de altfel definitiv pe prmiul preşedinte democrat al României din viaţa politică? Nici Ion Iliescu nu a reuşit să obţină al doilea mandat imediat după primul, fiind trimis pe tuşă timp de 4 ani. Performanţa din 2009 se datorează, cred, în cea mai mare parte personalităţii lui Traian Băsescu, însă nici lui nu i-a lipsit mult să tragă ponoasele acestei viziuni mesianice asupra preşedinţiei.
Poate că e timpul ca România să înceapă să aibă un preşedinte slab, de la care să nu mai aşteptăm marea cu sarea. Poate că ar trebui să cerem mai mult deputaţilor în schimbul beneficiilor de care ei au parte, în loc să promovăm, în mod stupid, ideea ca o parte din deputaţi să plece acasă, pentru a acorda mai puţine beneficii.
1… De mult nu am mai văzut o campanie care să dezbine într-o asemenea măsură prietenii şi care să stârnească asemenea pasiuni. Şi în 2004 au existat pasiuni intense, însă atunci alegerea era simplă: oamenii din jurul meu erau cu toţii împotriva acelui candidat care întruchipa rele mai mult sau mai puţin imaginare: dictatura, corupţia, pe vechii comunişti. Cale de mijloc nu prea exista, nici opţiuni „de rezervă” nu erau.
2… Acum ne-am găsit prinşi într-o dilemă: a trebuit să alegem între două căi ce ni s-au părut, multora, la fel de rele. Prin „multora” mă refer la electoratul raţional, care nu face parte din „masa captivă” a celor două partide ce s-au duelat în al doilea tur al campaniei prezidenţiale.
3… Unii dintre noi şi-au păstrat echilibrul şi au socotit pragmatic, au ales ceea ce credeau a fi răul cel mai mic. Alţii s-au lăsat implicaţi emoţional în joc şi au îmbrăţişat, cu pasiune, cauza unuia sau a altuia dintre candidaţi. Aşa că, în ultimele două săptămâni, m-am trezit peste noapte că am fie prieteni băsescieni înflăcăraţi, fie susţinători fervenţi ai lui Mircea Geoana. Din cea de-a doua categorie, cei mai mulţi erau, de fapt, antibăsescieni înflăcăraţi.
Banc din repertoriul de campanie (PDL-ist):
“Dear God. So far this year you have taken away my favorite dancer Michael Jackson, my favorite actor Patrick Swayze and my favorite singer Stephen Gately and my favorite actress Farah Fawcett. Just so you know, my favorite politician is Mircea Geoana. Regards!”.
(mulţumiri lui Adrian)
Nici o surpriză la alegerile USR de astăzi: Nicolae Manolescu a ieşit din nou preşedinte, după ce a concurat cu Nicolae Breban, Ştefan Agopian, Contantin Stan şi Dan Mircea Cipariu. Altfel spus, Nicolae Manolescu nu a avut contracandidaţi. A câştigat cel de-al doilea mandat cu o majoritate zdrobitoare, cel mai aproape în urma sa situându-se Nicolae Breban, cu 74 de voturi.
După ce a trecut campania pentru turul I, pot să spun: alegerea mea era să-l votez Crin Antonescu. Din păcate, nu am reuşit să votez, deşi am luat cinci secţii speciale de votare la rând. Pe de altă parte, dacă aş fi ajuns într-o cabină de vot, pot spune că, după ziua de ieri, aş fi stat în cumpănă dacă ar fi meritat sau nu să-mi duc intenţia la capăt, în favoarea dlui Antonescu.
La un candidat caut, îndeobşte, câteva lucruri: un program de guvernare consistent, în primul rând, care trebuie să fie susţinut de câteva calităţi personale - inteligenţă, simţ politic, onestitate. E un fapt de la sine înţeles că un candidat căruia îi dau votul trebuie să fie consecvent cu sine şi să joace în limitele legale.
Pe la ora 16.00, în ziua alegerilor, primesc un telefon de pe un număr ascuns din partea lui Crin Antonesscu: „Bună ziua, ieşiţi la vot să nu voteze altcineva în locul dvs!”. Hait! Cum vine asta, mă sunaţi pe 22 noiembrie din partea dlui Antonescu, invitându-mă să votez? Ultima dată când am verificat era ilegal să faci campanie electorală în ziua alegerilor. Şi, în plus, cum vine asta, să nu voteze cineva în locul meu? Vorbim despre o democraţie, sau despre ce? Care e viziunea despre Statul Român pe care o susţine acest candidat? I-am spus dşoarei de la telefon că nu apreciez acel mesaj, în special din partea dlui Antonescu.
Am pornit duminică după-amiază la un tur al secţiilor de votare speciale din Bucureşti. Nu a fost vreo investigaţie jurnalistică, m-am trezit că, pur şi simplu, n-am unde vota după ce am fost trimis la plimbare de la secţia de care aparţineam, sub motiv că la aceste alegeri nu mai pot vota cei care au o viză de flotant. O astfel de viză este suficientă pentru a susţiune examenul pentru permisul auto în Bucureşti, însă nu este de ajuns pentru a putea să votezi!
Un prieten mi-a transmis în jurul orei 17.00 că secţia specială de la Spitalul Bagdasar e arhiplină şi că oamenii aşteaptă la rând ore în şir. O altă prietenă m-a avertizat, în jur de 18.00, că la căminele Universităţii Spiru Haret cozile sunt foarte mari şi că, odată cu lăsarea serii, vine din ce în ce mai multă lume.
Am pornit într-un tur al secţiilor de votare pe bicicletă. Pe la ora 18 mi-am încercat norocul la Autogara Filaret, unde coada se răsucea cam de două ori şi jumătate pe o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi. Toţi oamenii de acolo ar fi avut nevoie de cel puţin 5-6 ore ca să voteze, în ritmul în care se mişca rândul (fiecare alegător completa un forumular, operaţiune care dura în jur de 10 minute).
Feeder Metropotam Dor de duca Boing Boing Blogul revistei "Cultura"