Tuborg Green Fest – Knockin’ on Heavens Door, printre bișnițari
July 12th, 2012
Se dă următoarea problemă: ai un festival rock cu Guns N’Roses, Machine Head, Evanescence, Within Temptation, Soulfy și Ugly Kid Joe capete de afiș. Muzică din toți bașii câte zece ore pe zi, toate trupele încep la timp (mai puțin Guns – trei sferturi de oră întârziere, da’ n-a fost bai), toată lumea își face treaba meseriaș, iar granzii – Machine Head și în special Guns, cu trei ore de prestație non-stop – well, they rock!
Pe dinăuntru, la Romexpo, Parcarea C părea, la Tuborg Green Fest, un spațiu de festival occidental. Cum festivalul se mai numea și Green Fest, a existat și o inițiativă ecologică – pentru 25 de pahare de plastic strânse de pe jos, primeai nu’ș ce ecuson. La unii a prins, și mi s-a părut o găselniță bună pentru a economisi banii de făcut curățenie ai organizatorilor. Păcat că stingerea se dădea, la ghișeul de colectare, pe la opt jumate, când hărmălaia abia începea. Și pentru un ecuson, câte pahare goale să strângi? Dacă ar fi fost un ecuson și-un pahar plin de bere, cel puțin…
Mina de aur de la ICR. Răspuns la o anchetă din Observatorul cultural
June 23rd, 2012
Oricine ar ocupa, de-a lungul timpului, postul de preşedinte al ICR va deveni, inevitabil, o ţintă predilectă a criticilor venite dinspre lumea intelectuală. Şi asta nu deoarece criticarea instituţiilor publice este un obicei bun al jocului democratic, care face ca instituţiile să funcţioneze mai bine. Şi nici pentru că intelectualii sunt invidioşi, din fire, şi că fiecare e convins că ar face o treabă mai bună decât cel care s-a cocoţat în funcţia de preşedinte al ICR. Motivul e unul mai sumbru, şi e legat de o maladie de fond de care suferă în prezent societatea românească.
Într-o carte recentă semnată de doi economişti americani, Daron Acemoğlu şi James Robinson, staruri ale lumii universitare, intitulată „Why Nations Fail”, problema sărăciei unor ţări care sunt, altfel, bogate în resurse naturale e redusă la modul de funcţionare al instituţiilor din ţările respective. Statele cu o lungă tradiţie democratică au tendinţa de a dezvolta instituţii bune - legi şi practici care îi motivează pe toţi cetăţenii să muncească, să devină productivi, şi, astfel, să se îmbogăţească, îmbogăţind, în acelaşi timp, şi ţara în care trăiesc. Dimpotrivă, ţările lipsite de o tradiţie democratică au tendinţa de a dezvolta instituii economice „miniere”, menite să extragă resurse doar pentru o elită restrânsă. Corupţia, inflaţia şi neglijarea investiţiilor în educaţie se asociază cu acest tip de instituţii. „Blestemul resurselor naturale” înseamnă că o ţară bogată în resurse naturale şi umane, însă lipsită de tradiţie democratică, se va transforma, aproape inevitabil, într-o „mină”.
Vrem RATB gratis, autostrăzi gratis și salarii gratis!
June 5th, 2012
Iată că, în curând, visul cel mai fierbinte al bucureștenilor s-ar putea împlini. Locuitorii prosperei noastre capitale europene ar putea avea, dacă votează cum trebuie la alegerile pentru primărie, transport urban gratuit! Asta ne promite, cel puțin, domnul Prigoană - cel care a venit și cu soluția strălucită de a da 5 lei fiecărui bucureștean care va aduce un maidanez la ecarisaj - iar dacă un businessman integru precum domnia sa promite așa ceva, ei bine, putem fi siguri că nu va avea nici siestă, nici nuntă, nici cumetrie liniștite până nu se va ține de cuvânt.
Cum ar putea cineva să ofere transport urban gratuit într-o capitală precum Bucureștiul? Ei bine, asta rămâne deocamdată o nebuloasă. Ascunzând costul transportului în fiscalitatea care se va reflecta tot asupra bucureștenilor, vor spune unii. Sau, altfel zis, crescând taxele locale, pe care le vor plăti și cei care nu folosesc, de obicei, transportul în comun. Dar, cu siguranță, cârcotașii de acest fel nu se pricep la administrarea Bucureștiului. Dacă, în cazul problemei cu maidanezii, dl Prigoană promitea că va scoate cinci lei, și încă cinci, și încă cinci „de la niște fundaţii culturale“, cu siguranță că la fel va face și cu transportul public. Tot niște fundaţii culturale vor plăti, fără dubiu, cinci, cu cinci, și cu încă cinci lei pentru biletele bucureștenilor care vor merge cu autobuzul sau cu metroul.
Țară bogată, țară săracă. Blestemul resurselor naturale
June 1st, 2012
Ce face ca o țară să fie bogată sau săracă? Diferența, arată Jared Diamond în „The New York Review of Books”, e determinată de instituțiile fiecărei țări, care creează stimuli foarte diferiți pentru cetățenii lor. Diamond pornește de la recenta „Why Nations Fail”, o carte semnată de două staruri ale lumii universitare - Daron Acemoğlu, profesor de economie la MIT, și James Robinson, profesor de economie la Harvard.
Puterea, prosperitatea și sărăcia variază dramatic, de la o țară la alta. În prezent, cea mai bogată țară a lumii e de 496 de ori mai bogată decât Burundi, cea mai săracă țară de pe mapamond. Conform Băncii Mondiale, în Luxemburg venitul mediu anual pe cap de locuitor este de 84,290 $, în timp ce în Burundi același venit este de doar 170 $. De ce stau lucrurile așa? Aceasta e întrebarea centrală a cărții lui Acemoğlu și Robinson.
Big Brother ne priveşte pe toţi
May 25th, 2012
Odată cu Legea Big Brother, România a mai făcut un pas pentru a intra în rândul lumii bune. În sfârşit avem şi noi, precum americanii, o lege cu nume curat anglo-saxon, care limitează libertatea utilizatorilor de internet şi încalcă, în plus, în mod flagrant drepturile omului.
Cel mai frumos lucru la această lege este chiar numele ei. Ce poate să fie mai transparent şi mai lipsit de echivoc decât un act legislativ care să se cheme Big Brother? În Romanul lui George Orwell, Big Brother - Fratele cel Mare - era un personaj eminamente malefic, care trebuia perceput, însă, de locuitorii Oceaniei drept un tip bun. În filmul făcut de Michael Redford după romanul lui Orwell, în 1984, Big Brother-ul de pe ecranele uriaşe aduce foarte bine cu Hitler. Dar Big Brother poate fi orice dictator modern din secolul XX, iar numele său a devenit sinonim cu violarea de către orice putere totalitară a vieţii private a individului. Pentru a controla insul de rând, dictatura trebuie să-i cunoască cele mai intime gânduri, şi nici un colţişor din mintea omului nu poate să rămână nescormonit de ochiul rece al Fratelui celui Mare.
Cum vom scăpa de maidanezi sau 20 000 de potăi pentru un Logan
May 25th, 2012
Candidatul PDL la primăria capitalei, Străzi-Şamponate-Nu-Măturate-Prigoană, ne propune una dintre cele mai originale soluţii ale campaniei electorale. Pentru a rezolva problema câinilor comunitari, care apasă peste Bucureşteni, vai, de patru decenii şi mai bine, dacă nu dintotdeauna, consortul onor. mrs. Bahmuţeanu pune pe afişele electorale o soluţie atât de simplă, încât nu s-a gândit nimeni la ea până acum.
Românul e născut haiduc. Mituri despre finala de la București
May 11th, 2012
Marea finală Europa League de pe Arena Națională le-a adus bucureștenilor, cel puțin dacă ne luăm după presa românească, foarte mult prestigiu. Trăgând linia, avem un stadion de 190 de milioane de euro, construit special pentru această finală, și 25 000 de suporteri spanioli care au cheltuit, conform aceleiași prese românești, 10 milioane de euro la București - pe hoteluri, taximetre și bere. Făcând diferența, prestigiul celor două zile de invazie microbistă ne-a costat 180 de milioane de euro - dar, cu siguranță, a meritat!
Așa să fie? Cum a arătat experiența finalei est-europene din perspectiva unui suporter străin? Când pornești, din Madrid (sau din Bilbao), spre București, iei, cu siguranță, niște clișee cu tine, pe post de echipament de autoapărare. Știi că românii au, în general, niște obiceiuri proaste vizavi de bunurile altora (Spania nu e locul unde ne-am format, în ultimii 20 de ani, una dintre reputațiile cele mai strălucite) și mai știi că Bucureștiul este un oraș plini de câini comunitari. Poate ai văzut unul dintre filmele turistice făcute de români în limba spaniolă, în care ți se spune că românii sunt calzi și ospitalieri, că hoți sunt peste tot în lume, nu doar în România, și că, într-adevăr, Bucureștiul are câini maidanezi, dar că bucureștenii compensează acest neajuns prin iubirea lor nemăsurată pentru animale. Sau poate nu; în orice caz, dacă ai noroc, la plecare primești și un ultim avertisment, despre taximetriștii bucureșteni care abia așteaptă să jecmănească niște turiști naivi.
Doi candidați și o alegere fatală: liberal sau conservator?
April 12th, 2012
Textul care urmează ar fi trebuit să cuprindă o demonstrație convingătoare despre cum suntem predispuși pentru opțiunile noastre politice chiar de la naștere - a fi conservator sau liberal nu e, conform jurnalistei americane Sasha Issenberg, o chestiune de ideologie, ci una de temperament. Isenberg citează, într-un articol din „New York Magazine”, o serie de studii circumscrise unei discipline emergente, intitulată „primal politics”, care demonstrează că suntem predispuși, încă din fragedă pruncie, să înclinăm către o parte a spectrului politic sau spre cealaltă.
Opțiunile noastre ideologice se reflectă în tot ceea ce facem: conservatorii ar fi, o demonstrează niște cercetători de la Universitatea Berkeley, scrupuloși și de încredere, pe când liberalii sunt impredictibili și greu de controlat; conservatorii sunt mai atașați de copii, pe când liberalii de profesori; femeile conservatoare sunt mai interesate de sex, pe când pentru bărbații conservatori, dimpotrivă, sexul e un subiect cam plicticos. În copilărie, conservatorii sunt neîncrezători și anxioși, atunci când se confruntă cu o situație nesigură, se simt foarte ușor jigniți și sunt mai sensibili în fața sentimentelor de vinovăție. Liberalii sunt mai încrezători în forțele proprii, sunt capabili să relaționeze mai bine cu ceilalți și să lege prietenii mai strânse, și ies, mai ușor, din rutină. Ca adulți, conservatorii preferă spațiile de lucru mai stilate și mai confortabile, pe când liberalii își amenajează birouri mai vesele și colorate.
Toată splendida demonstrație a Sashei Issenberg s-a spulberat însă când am citit două știri din imediata proximitate dâmbovițeană. Prima spune așa: la alegerile locale, eu, în calitate de cetățean cu acte în regulă al Sectorului 4 din București, România, voi avea de ales între doi candidați la funcția de primar: candidatul USL (adică al liberalilor?), Cristian Popescu-Piedone, și candidatul PDL (adică al conservatorilor?!), Sulfina Barbu.
Fabulosul monolog al domnului Liiceanu, în compania unui whisky şi a lui Amos Oz
February 28th, 2012
Foto: Bookaholic.ro
Minunată seară la Ateneul Român, cu renumitul scriitor israelian, favorit de ceva vreme în cursa pariurilor pentru Nobel, Amos Oz. Dintr-o oră şi jumătate de dialog cu Gabriel Liiceanu, publicul plătitor de bilet a avut parte de 15 minute întregi de Amos Oz.
Pe scările de la intrare, şmenarii care vând bilete la suprapreţ la meciurile naţionalei încercau să-şi atragă muşterii: un bilet în plus, un bilet în plus la conferinţa lu’ Gabriel Liiceanu! Iată, îşi va fi spus spectatorul cultivat, îmbrăcat la patru ace, în gând, ce-a priceput şmenarul din toată tărăşenia: că cineva s-ar abate pe la Ateneu luni seara şi-ar scoate bani din buzunar doar ca să îl audă pe domnul Gabriel Liiceanu monologând!
După vreo jumătate de oră de întârziere, Andrei Dimitriu, directorul filarmonicii George Enescu, începe seara în forţă. Ce dicţie impecabilă, ce forţă a concentrării în enunţul şnur al domnului Dimitriu! Fostul om de radio, preşedinte al Societăţii Române de Radiodifuziune, actual patron al sunetelor, reuşeşte performanţa să nu stâlcească mai mult de jumătate dintre cuvintele pe care pare a le citi de pe o foaie. Climaxul este enumerarea celor care au onorat, prin prezenta lor, sala Ateneului: Liiceanu, Nicolae Manolescu, Patapievici, un scriitor finlandez. Domnii Liiceanu şi Patapievici, spre deosebire de ceilalţi vorbitori iluştri, sunt, pasămite, branduri, şi nu mai au nevoie de prenume. Interesante sunt ezitările pudice ale domniei sale, marcate de articolul nehotărât: domnul Liiceanu are meritul de a fi fondat „o editură Humanitas”, iar Alexandru Tomescu urmează să încânte publicul pe „un Stradivarius”.
Alexandru Tomescu încântă, într-adevăr, publicul, iar seara se anunţă a fi perfectă: fără note false, fără stridenţe, exact ca muzica lui Bach de pe Stradivariusul din mâna lui Tomescu.
(Prin târg) Mărţişoare
March 1st, 2010
Am trecut şi eu, ca tot omul captiv în cutumele săptămânii 1-8 martie, pe la un târg de mărţişoare kitsch şi anul acesta chiar m-am speriat de-a binelea. Tarabele erau înşirate, la fel ca în anii trecuţi, peste trotuarele mizere, pline de gunoaie şi de câini răpănoşi. Tot ca în anii trecuţi, ele erau acoperite de tone de mărţişoare kitsch, chinezeşti, cumpărate probabil de comercianţi la kilogram.
Însă mărţişoare mai urâte ca anul acesta nici că mi-a fost dat să văd. De fapt, puţine dintre obiectele expuse pe tarabe se puteau califica drept mărţişoare. Am văzut tot felul de arătănii, păpuşi Britney Spears, cutiuţe de tablă în culori stridente şi piramide, da, piramide transparente, din sticlă, roz şi violet. Piramidele acelea erau aşa de ascuţite, aveau muchii aşa de tăioase încât ar fi putut deveni, uşor, arme letale. Purtătorae ale unor gânduri speciale de 1 martie.
Să fi uitat chinezii care îi aprovizionează pe tarabagii bucureşteni cum se fabrică un mărţişor? Mă întreb cui i-ar trece prin minte să-şi agaţe o păpuşă Britney Spears sau o piramidă ucigaşă în piept?
Vă doresc, altfel, o primăvară frumoasă şi un mărţişor handmade decent.
(BAC 2010) Clasic în viaţă; utilizator de română şi PC, caut Herodot pe Google
February 17th, 2010
Se pare că, mai nou, am ajuns clasic în viaţă. O prietenă profesoară de română m-a anunţat că liceenii dintr-a XII-a au primit la oralul de la BAC un articol de Cătălin Sturza să facă din el ceea ce ştiu. Eu unul habar n-am cum a ajuns acel text (o revistă a presei internaţionale din „Cultura”) printre subiecte şi ce aş fi făcut eu din el dacă aş fi fost licean… În orice caz, m-am amuzat să citesc diverse comentarii pe forumuri, cum că omul preistoric îţi pune mintea la treabă. Lol!
În altă ordine de idei, aveţi idee ce înseamnă, mai nou, proba orală de limba română la BAC-ul din 2010? Înseamnă că 1. proba se dă în timpul anului, în luna februarie; 2. elevii nu mai primesc note, ci calificative, ceea ce se traduce prin faptul că prestaţia lor de la această probă nu le va afecta media de la BAC; 3. absolvirea probei nu e condiţionată de performanţa elevilor, care primesc, oricât de slab s-ar prezenta, un calificativ de utilizatori de limba română; performanţa determină doar nivelul de utilizare (!) al limbii materne: începător, mediu, avansat, experimentat.
(Presa internaţională) Binefacerile bătăii pe umăr; Compasiunea - un dat biologic
February 2nd, 2010
Egoismul e o trăsătură mai puternică decât altruismul si răul din oameni e mai puternic decât binele - sunt prezumţii vechi de când lumea, cărora mulţi dintre noi tinedm să le dăm crezare. Cercetările ştiintifice recente demonstrează, însă, conform lui Dacher Keltner, profesor de psihologie la University of California, că sentimente precum compasiunea şi mărinimia au o bază biologica solidă, fiind încriptate în zestrea genetica a fiinţelor omenesti. Articolul lui Ketlner, apărut în revista americana “Greater Good”, poarta titlul “Instinctul compasiunii“.
Două dintre experimentele descrise de Ketlner au ca subiecţi mamele, respectiv persoanele care asistă la acte de violenţă. Mamele care privesc fotografii ale propriilor copii, arată un experiment realizat la University of Wisconsin, înregistrează o activitate cerebrala deosebită în zonele creierului asociate cu emoţiile pozitive. Persoanele care asistă la acte de violenţă asupra unor semeni, arată un alt experiment, realizat la Princeton University, înregistrează şi ele o activitate deosebită în anumite zone ale creierului. Ceea ce e interesant e că zonele cerebrale stimulate în cele două cazuri coincid. Aceleaşi regiuni din creierul uman sunt responsabile atât pentru tandretea faţă de propriii copii, cât şi pentru reacţia repulsivă faţă de violenţă.
(Presa internaţională) Sfaturi pentru cumpărături. Omul preistoric din dvs
December 24th, 2009
Universităţile occidentale ne-au obişnuit să ne lămurească, prin studii cât se poate de serioase, cele mai derizorii aspecte ale vieţilor noastre. De pildă, un studiu realizat de profesorul Daniel Kruger de la Universitatea din Michigan, citat de „The Telegraph”, ne arată de ce bărbaţii şi femeile nu se înţeleg, când merg împreună la cumpărături de Crăciun.
Dacă mergeţi prin magazine, în cuplu, şi observaţi că doamnele au obiceiul să piardă prea mult timp cu detaliile mărunte, cu textura şi culoarea lucrurilor pe care vor să le cumpere, iar domnii au tendinţa să meargă direct la ţintă, alegând fără ifose lucrul dorit, trebuie să ştiţi că de vină e, şi într-un caz, şi în celălalt, omul preistoric din dvs.
Conform studiului, femeilor preistorice le revenea rolul de culegători, în timp ce bărbaţii erau vânătorii tribului. Femeile petreceau foarte mult timp căutând mâncărurile cele mai bune şi mai sănătoase din mediul înconjurător, în timp ce bărbaţii aplicau o strategie diferită. Ei hotărau din timp ce animal intenţionează să vâneze şi plecau să caute acel vânat. Odată ce-l găseau şi-l ucideau, se întorceau imediat cu carnea acasă.
(La TV) Kitsch maramuşean de Berceni, la TVR
December 19th, 2009
O reporteriţă de la TVR 1 („Ne vedem la TVR”) vorbeşte cu nişte meşteri populari despre kitsch-ul noilor case roz din Maramureş. „Ne zvârcolim în faţa kitsch-ului”, spune dumneaei. Reporteriţa are o hăinuţă roz, foarte roz, şi nişte cizmuliţe argintii, ca din staniol, moda Berceni. Şi nici un maramureşean din platoul improvizat într-un soi de poiană cu zăpadă, purtând straie populare de muzeul satului, printre obiecte de muzeul satului, nu pare să se zvârcolească in faţa outfit-ului duduiţei.
Oare cum sunt selectate aceste dudui trimise in faţa camerei la TVR?
(Mari edili) Adriean şi Marean
December 19th, 2009
Ce-o fi cu numele acestea româneşti, Adriean şi Marean? S-or fi încurcat limbile părinţilor, atunci când ursitoarele s-au grăbit să le şoptească în ureche că sunt pe cale să boteze doi viitori mari edili şi oameni politici ai ţării? Să fi încercat funcţionarii de la starea civilă să le pună beţe în roate, invidioşi fiind pe proorocirile aceloraşi ursitoare?
Dacă e aşa, nici greşelile părinţilor, nici răutatea funcţionarilor n-au avut vreo consecinţă, deoarece marii bărbaţi s-au suit pe firmamentul ţării fără să le pese de handicapul onomastic. Şi nici de alte handicapuri, cum ar fi foaia matricolă a lui nea Marean sau slăbiciunea pentru bordurile aducătoare de milioane de euro în propria firmă a lui nea Adriean. Ca să nu mai vorbim de lipsa de scrupule şi de prestaţiile lor dezastruoase, ca edili ai Capitalei.
(Ecologice) Roşia Montana, Adriean şi foştii comunişti de vârf
December 19th, 2009
Iată, drag popor român, cu cine am votat: Adriean Videanu - Proiectul Rosia Montana va fi inclus în programul de guvernare; „Vrem să includem în Programul de Guvernare demararea cât mai rapidă a proiectului Roşia Montana pentru că piaţa aurului favorizează asemenea proiecte”.
Şi, după cum mi-a arătat un prieten, naţiunea a votat în cunoştinţă de cauză. Vedeţi declaraţiile lui Traian Băsescu vizavi de exploatarea de la Roşia Montana din confruntarea cu Mircea Geoană aici.
(Civice) Şvaiţer forestier văzut din satelit
December 17th, 2009
Priviţi, urmând acest link, imaginile din satelit. Acum ştim cel puţin cum se defrişează pădurile: se fac găuri ca în caşcaval, şi apoi vântul vine şi termină treaba hoţilor, lăsând impresia că dezastrul ar avea cauze naturale.
Am văzut, în plimbările mele prin munţi, păduri întregi culcate la pământ, şi m-am gândit că e vreo boală teribilă care le afectează. Nu greşeam întru totul, iar specia de dăunători umani care se înfruptă din şvaiţer e pe cât de vicleană, pe atât de ticăloasă.
Înţeleg că oamenii din România rurală sunt săraci şi au nevoie de lemne ca să se încălzească pe timp de iarnă. Însă una e să aduni de pe jos surcele şi alta e să dai asemenea găuri, vizibile şi din satelit… Şi nu pentru sobele sărăcimii sunt tăiate, cu siguranţă, aceste păduri.
Găsiţi un ghid practic de defrişare a pădurilor aici.
(Din presă) Guvernul Boc IV
December 17th, 2009
Foarte sugestivă poza din EvZ de astăzi, pentru Guvernul Boc IV. Sau e Boc V? Putem număra până la VI, şi apoi mergem să votăm un nou parlament?
L-am auzit ieri pe dl Băsescu spunând, la învestirea sa de către Curtea Constituţională, că o parte a electoratului “i-a dat o lecţie”. Mă întreb care e, în opinia preşedintelui, această lecţie şi dacă în acest fel (făcând ceea ce ne-a arătat că ştie mai bine să facă) intenţionează să ţină seama de ea.
(Interviu) Misha Glenny: „Există cu siguranţă prea multă criminalitate în România”
December 16th, 2009
Cea mai recentă carte a jurnalistului britanic Misha Glenny, „McMafia. Crime fără frontiere“, a fost recent tradusă şi în limba română, la Editura Curtea Veche. Glenny este un jurnalist specializat pe istoria Europei de Sud-Est şi s-a aflat, în calitate de corespondent al cotidianului „The Guadrian”, în mijlocul evenimentelor ce au condus la prăbuşirea comunismului, în 1989, şi mai târziu a fost martor al războiului din fosta Iugoslavie.
Am încercat, prin discuţia care urmează, să mă raportez la o perspectivă externă avizată asupra evoluţiilor politice şi sociale din ultimii 20 de ani, din spaţiul nostru geografic. Nu m-am putut abţine să nu-l iau însă pe Misha Glenny şi pe post de profet; previziunea sa - drumul spre normalitate, în România, va mai dura câteva decenii, însă şi mulţumită influenţei UE la capătul său este sigur că vom ajunge.
Interviul a apărut şi în revista „Cultura“.
„Ca entitate culturală, Europa este cu totul şi cu totul fascinantă”
Cătălin Sturza: Câte Europe credeţi că există pe hartă, dacă ne raportăm la mentalitatea europenilor? Sunt două Europe, de Est şi de Vest? Sunt trei Europe, cea de Vest, civilizată, Europa Centrală, o zonă de tranzit, şi Balcanii, zona sălbatică şi necunoscută a Europei?
Misha Glenny: Cred că există foarte multe Europe şi poţi despărţi continentul într-o mulţime de regiuni politice. O împărţire pe care nu aţi menţionat-o este între Europa de Sud şi cea de Nord. Nu am nici un dubiu că există o diferenţă de mentalitate între popoarele mediteraneene şi cele din nord.
Ct. S.: Latinii şi scandinavii.
(Bookiseala) În gară la Medgidia
December 16th, 2009
„Medgidia, oraşul de apoi” al lui Cristian Teodorescu nu e nici cel mai elaborat, nici cel mai sofisticat-postmodern roman din ultimii ani, de fapt nu are nimic de-a face cu artificiile narative ale optzeciştilor colegi de generaţie ai autorului. Însă, în ciuda paletei restrânse de mijloace, romanul merge drept la ţintă, prinzându-şi cititorii în vraja unei lumi ridicate din praful Dobrogei, pe care o face să retrăiască în mijlocul unui vârtej violent al istoriei.
(Prin licee) Pământul de Mijloc, blogurile şi tinerii ucenici vrăjitori de la Coşbuc
December 12th, 2009
M-am hotărât să mă alătur proiectului „Căutăm cititori celebri” din câteva motive. În primul rând, e o ocazie de a mă reîntâlni şi de a discuta despre cărţi cu liceeni, luând pulsul contactului lor cu literatura: ce cărţi citesc, când şi cât, cum sunt ei îndrumaţi, ce înţeleg din ceea ce citesc? Şi, mai ales, le place sau nu le place să citească şi dacă nu, de ce?
În al doilea rând, am trecut la rândul meu pe la catedră, imediat după terminarea facultăţii, şi concluzia mea a fost că ceea ce lipseşte cel mai tare în abordarea literaturii în învăţământul mediu e contactul cu cărţile. Nu cu fragmente comentate din manuale, ci cu cărţile întregi, cele care aşteaptă să fie descoperite în librării şi în biblioteci. Cel mai bun lucru pe care îl poate face, cred, cineva din afara sistemului e să vină şi să le aducă tinerilor nişte cărţi, poftiţi, aşa arată coperta, acesta e un autor de la care eu am învăţat multe, încercaţi-l şi voi!
(Presa internaţională) Fericirea contagioasă. Înainte şi după Facebook
December 10th, 2009
„Înainte de Facebook, puţini dintre noi le cereau altora, explicit, să le fie prieteni”, scrie Laura Vanderkam în revista „City Journal”. „Nu ţineam socoteala câţi prieteni aveam ca un indicator al statutului nostru”, continuă ea, „şi nu derulam liste cu prieteni ale prietenilor pentru a ne lungi propriile liste”.
Laura Vanderkam recenzează un studiu semnat de un profesor de la Facultatea de Medicină de la Harvard şi de un politolog de la Universitatea din California, intitulat „Connected: The Surprising Power of Our Social Networks and How They Shape Our Lives”. („Concectat: Forţa suprinzătoare a reţelelor nostre de socializare şi cum ne modelează acestea vieţile”). Premisele celor doi autori sunt că întreaga istorie a umanităţii e de fapt una a reţelelor de socializare şi că legăturile nostre sociale, anturajul nostru, afectează fiecare aspect al vieţilor nostre, cum ne simţim, ce ştim, cu cine alegem să ne căsătorim, dacă ne îmbolnăvim sau dacă mergem la vot. Şi nu este vorba doar de influenţa pe care oamenii pe care îi cunoaştem direct o au asupra noastră; prietenii prietenilor prietenilor transmit de la unii la alţii către noi informaţii, porniri şi chiar obiceiuri.
(Opinii) Încă o concluzie la campania recent încheiată
December 8th, 2009
Dincolo de toate dezbaterile pasionale pro sau contra, mă gândesc că numele lui Traian Băsescu, al lui Crin Antonescu sau al lui Mircea Geoana nu ar trebui să facă o diferenţă aşa de mare, pentru România. Trăim în continuare, dacă nu mă înşel eu, într-o republică parlamentară, cu un preşedinte apolitic, ce nu ar trebui să favorizeze nici un partid. Cred că e un obicei prost acela de a aştepta mereu omul providenţial, care să rezolve toate problemele pentru ţară. E un obicei ce sfârşeşte, invariabil, în dezamăgiri crunte, toate injuriile îndreptându-se într-un final spre un singur individ - preşedintele care îşi termină mandatul.
Traian Băsescu e primul preşedinte care obţine, după Revoluţie, două mandate la rând. Vă mai amintiţi de dezamăgirea de la finalul mandatului Constantinescu, ce l-a scos de altfel definitiv pe prmiul preşedinte democrat al României din viaţa politică? Nici Ion Iliescu nu a reuşit să obţină al doilea mandat imediat după primul, fiind trimis pe tuşă timp de 4 ani. Performanţa din 2009 se datorează, cred, în cea mai mare parte personalităţii lui Traian Băsescu, însă nici lui nu i-a lipsit mult să tragă ponoasele acestei viziuni mesianice asupra preşedinţiei.
Poate că e timpul ca România să înceapă să aibă un preşedinte slab, de la care să nu mai aşteptăm marea cu sarea. Poate că ar trebui să cerem mai mult deputaţilor în schimbul beneficiilor de care ei au parte, în loc să promovăm, în mod stupid, ideea ca o parte din deputaţi să plece acasă, pentru a acorda mai puţine beneficii.
(De campanie) 13 (+1) concluzii postelectorale
December 8th, 2009
1… De mult nu am mai văzut o campanie care să dezbine într-o asemenea măsură prietenii şi care să stârnească asemenea pasiuni. Şi în 2004 au existat pasiuni intense, însă atunci alegerea era simplă: oamenii din jurul meu erau cu toţii împotriva acelui candidat care întruchipa rele mai mult sau mai puţin imaginare: dictatura, corupţia, pe vechii comunişti. Cale de mijloc nu prea exista, nici opţiuni „de rezervă” nu erau.
2… Acum ne-am găsit prinşi într-o dilemă: a trebuit să alegem între două căi ce ni s-au părut, multora, la fel de rele. Prin „multora” mă refer la electoratul raţional, care nu face parte din „masa captivă” a celor două partide ce s-au duelat în al doilea tur al campaniei prezidenţiale.
3… Unii dintre noi şi-au păstrat echilibrul şi au socotit pragmatic, au ales ceea ce credeau a fi răul cel mai mic. Alţii s-au lăsat implicaţi emoţional în joc şi au îmbrăţişat, cu pasiune, cauza unuia sau a altuia dintre candidaţi. Aşa că, în ultimele două săptămâni, m-am trezit peste noapte că am fie prieteni băsescieni înflăcăraţi, fie susţinători fervenţi ai lui Mircea Geoana. Din cea de-a doua categorie, cei mai mulţi erau, de fapt, antibăsescieni înflăcăraţi.
(Radio) Sud-americanii la RFI
November 27th, 2009
În seara asta, de la 19 la 20.00, la RFI, discuţie cu Andrei Găitănaru, Dan Pârvu şi subsemnatul despre literatura sud-americană şi despre realismul magic. Întrebarea de bază, ridicată spre sfârşitul emisiunii: de ce să mai discutăm, totuşi, în ziua de azi despre Borges, Cortazar, Fuentes, Marquez?
(Film) Megaconcertul lui Mihăileanu
November 27th, 2009
Mergeţi să vedeţi „Concertul” lui Radu Mihăileanu, îl mai prindeţi, poate, în Festivalul Filmului Francez, în ziua de încheiere. E un film care evoluează într-o altă ligă a cinematografiei şi care îi face pe altfel foarte talentaţii regizori români ai „noului val” să pară nişte artişti ezitanţi, ce se tem încă să folosească la maxim potenţialul fabulos al acestei arte. „Concertul” acoperă o multitudine năucitoare de teme şi de stări, te poartă mereu, într-un carusel perpetuu, de la râs la lacrimi şi înapoi. E un film despre comunism şi nostalgia după acesta, despre Rusia oligarhilor, despre discriminare, evrei, minorităţi şi, nu în ultimul rând, despre obsesie şi artă.
(De campanie) Un banc imaginativ
November 25th, 2009
Banc din repertoriul de campanie (PDL-ist):
“Dear God. So far this year you have taken away my favorite dancer Michael Jackson, my favorite actor Patrick Swayze and my favorite singer Stephen Gately and my favorite actress Farah Fawcett. Just so you know, my favorite politician is Mircea Geoana. Regards!”.
(mulţumiri lui Adrian)
(Cenaclu) ASFAN vs SRSSF. Zona sigură a ficţiunii
November 25th, 2009
Joia trecută am încercat să ajung la un cenaclu al SRSSF (Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy) organizat la Observatorul Astronomic. Liviu Radu mă anunţase că tema întâlnirii va fi literatura fantasy, aşa că mi-am lins buzele de plăcere, am rugat un coleg să-mi ţină locul la revistă şi am pornit voiniceşte să văz la ce universuri secundare mai meşteresc românii noştri.
La etajul doi al observatorului dau peste o adunare ciudată de inşi cu aerul unei întâlniri conspirative. Unii purtau măşti medicinale, de tipul celor pe care le vezi în metrou, anti AH1N1. Câteva capete se întorc spre mine. Mă aşez stingher pe un scaun din spate, uimit că nu recunosc nici o figură de acolo. După vreo două minute, întreb: „SRSSF?” Capetele se întorc iar, cineva spune sec: „Nu, ASFAN”. „ASFAN?…” „Da. O şedinţă pur tehnciă ASFAN. Asociaţia pentru Studiul Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate. Dvs ce căutaţi?”. „SRSSF. Societatea Română de Science Fiction… Am înţeles că azi ar fi cenaclul… Liviu Radu…”. „Cine-i Liviu Radu?”. „Păi… e un scriitor!”. „Nu, domnule. Aici e zona non-fiction. Dvs îi căutaţi pe cei din zona de fiction. Dar preşedintele nostru e Ion Hobana, e şi el scriitor, poate aţi auzit de el”.
Da, am auzit de Ion Hobana. N-aveam idee că el chiar crede în omuleţi verzi. Un fenomen neidentificat s-a produs, în orice caz, în agenda mea, ăsta e lucru sigur. Capetele cu măşti s-au întors unele spre celelalte, în timp ce eu îmi luam la revedere, şi au continuat discuţiile conspirative.
(Eveniment) Bătaia pe Rushdie
November 24th, 2009
Pentru lectura publică din seara asta, de la 19.00, de la Odeon aţi mai putea să prindeţi locuri doar în picioare, pe coridor. Biletele s-au vândut, se pare, încă de la şase dimineaţa, oamenii au stat ore în şir la coadă ca să prindă un loc în sală, pentru a-l asculta Salman Rushdie. Să mai spuneţi, aşadar, că bucureştenii nu gustă evenimente culturale. Sau că nu află despre ele şi nu se mobilizează, atunci când se întâmplă ceva interesant!
Îl mai puteţi vedea pe Rushdie mâine, la Gaudeamus, de la ora 18.00. Editura Polirom anunţă că scriitorul va acorda autografe timp de două ore. Coada va fi, probabil, mai mare decât cea de pe Dealul Mitropoliei, de la moaşte. Au şi sfinţii literari în viaţă (chiar şi cei ameninţaţi cu fatwa de aiatolahii islamului) forţa de a mobiliza masele altfel inerte de postitori culturali.
(Electorale) Nici o surpriză la USR
November 23rd, 2009
Nici o surpriză la alegerile USR de astăzi: Nicolae Manolescu a ieşit din nou preşedinte, după ce a concurat cu Nicolae Breban, Ştefan Agopian, Contantin Stan şi Dan Mircea Cipariu. Altfel spus, Nicolae Manolescu nu a avut contracandidaţi. A câştigat cel de-al doilea mandat cu o majoritate zdrobitoare, cel mai aproape în urma sa situându-se Nicolae Breban, cu 74 de voturi.
